Am aflat. E adevărat!
Lucrurile din jurul nostru nu sunt doar lucruri. Au viaţă. Au mai ales picioare! Pot fugi de noi. Mai mult ca sigur ne vorbesc şi pe la spate!
De ce ţi-e frică nu scapi! – vorbă inteligentă românească.
Mereu mi-a fost frică să pierd cei doi mici bureţei ce se pun peste căştile din imaginea alăturată. (în imagine nu apar bureţeii… pentru că pe internet se pare că nu există poze cu bureţei de căşti!) – în fine, sunt acei mici bureţei de nu permit căştilor să cadă din urechi…
Context: Marţi seară mă duc la o întâlnire. Dau căştile jos din urechi – bureţeii prezenţi, ca de obicei. După 4 ore dau să plec. Pun căştile în urechi şi ŞŞŞŞOOOOOOCCCCC – un bureţel lipsă.
Cum mă-sa a fugit?! Că doar am pus căştile în ghiozdan ş-au şezut acolo pe toată durata întâlnirii!
Bun, nu mă panichez, nu mă enervez (cum aş face în mod normal) şi plec întristat spre casă ştiind că va trebui acum să caut magazin de bureţei de căşti – magazin INEXISTENT, căci aceşti bureţei nu se dau aşa, în magazine, singurei! Se dau doar odată cu cumpărarea căştilor! (sau aşa ştiu eu)
A doua zi, seara, plec la o altă întâlnire. Ajung la destinaţie cu căştile în urechi… un bureţel la locul său, altul lipsă de 24 de ore. Încep să-mi dau jos fularul de la gât, când, ŞŞŞOOOOOOOOCCC, pică ceva. Bureţelul. Jur. El era. Nevătămat, acolo, prezent.
Problema: Marţi seară aveam fularul la mine… şi când l-am dat jos acasă, nu a picat nimic din el. Apoi mi l-am pus la gât miercuri dimineaţă şi am cutreierat cu el tot oraşul… şi n-a picat nimic din el. Dar seara bureţelul s-a decis să pice din fular. Cum e posibil?
Concluzia: Nu dispera, uneori obiectele din viaţa ta au nevoie de o pauză. Vor reveni în cel mai scurt timp la locul lor.
4 comentarii
Bibi
26/03/2012 at 11:19Printre altele, am pierdut la un moment dat o esarfa, undeva la metrou. La scurt timp am primit 5 esarfe…
astamicu
26/03/2012 at 19:33mie mi-a disparut chestia aia de plastic de sta pe casca…am zis clar cine stie pe unde am pierdut-o, unde o fi cazut…si a doua zi seara o gasesc pe jos langa scaunul de la comp…
Monica Tarţa
27/03/2012 at 11:37:)) Uneori mă gândesc că nu am ce să scriu pe blog, iar apoi văd un post ca ăsta.
Ariel
27/03/2012 at 13:20adică un post prost ca ăsta? eh, story of my life. uneori mă uit la arhivă şi la articole jenante din 2007-2008-2009. o să le citească fiul meu când o să aibă 10 anişori… :) şi eu când o să fiu bătrân. sufăr de nostalgie, iar blogul mă ajută… :D