Ca să fie clar: nu o să mai fac niciodată mișto de șantieriști după ce am fost o zi pe șantier. Niciodată. Nu că aș fi făcut în general, dar mereu am crezut că șantieriștii sunt oleacă mai fraieri, că n-au o muncă prea grea de făcut și d-aceea adesea îi vezi stând la umbră, mâncând salam cu pâine, trăgând de timp. Bine, asta-i o semi-generalizare, dar… da, cred că mulți dintre noi avem o părere relativ-proastă despre șantieriști.
Vineri, deci, la invitația GDF SUEZ Energy Romania, am fost în SOS Satele Copiilor, un spațiu ce găzduiește o groază de copilași abandonați de părinți în 12 case. În fiecare casă stau aproximativ 6-7 copii cu câte o mamă “socială” ce locuiește și trăiește cu ei 24/7.
Copiii stau acolo până ce termină liceul, apoi sunt ajutați de la “distanță” de către familia ce s-a format la SOS Satele Copiilor. Zic “distanță” pentru că pleacă din “satul” cu cele 12 case și sunt direcționați către apartamente din oraș pe care le împart cu alții ca ei.
Proiectul este unul cu vechime, de suflet … și de succes.
Cele 12 case au o vechime de 20 ani și asta se simte. Așa că d-aia acum, acolo, îi un semi-șantier. Dar nu tocmai orice fel de șantier.
Lucrurile frumoase au frumosul obicei de a atrage alte lucruri frumoase în jurul lor. Așa că GDF SUEZ Energy Romania și Fundația GDF SUEZ au venit cu o contribuție de 300.000 euro prin programul Energie pentru fapte bune și Habitat for Humanity Romania cu strategie și voluntari.
Zic că șantierul d-acolo nu-i ca oricare altul pentru că, de fapt, sunt foarte puțini oameni cu expertiză pe acolo. Grosul muncitorilor este format din voluntari veniți pe perioade de câteva zile și, cel mai adesea, de peste graniță.
Și toate astea prin Habitat for Humanity, care a fost fondat în 1976 în Statele Unite, o asociație ce construiește (sau repară) case pentru cei care au nevoie de case. Simplu.
Doar în România au construit deja peste 500 de case pentru oameni care pur și simplu nu au adăpost. Cei pentru care construiesc casele trebuie să plătească (fără dobândă) contravaloarea materialelor (nu și a manoperei) în 20 de ani. Pe deasupra, beneficiarii sunt obligați să facă minim o mie de ore de voluntariat la casele lor, cot la cot cu muncitorii sau voluntarii ce lucrează acolo.
Când am ajuns, matinal (ora 9:45), pe șantier, am aflat că o să fiu coleg cu 10 irlandezi de vârsta mea, veniți din Irlanda în România pentru o săptămână DOAR ca să lucreze la aceste case. De la 8 dimineața până spre 5 dupămasa. Zilnic.
În pauzele scurte jucau rugby (am jucat și eu cu ei, a fost super-fun).
A fost interesant să văd cum tipe de 20 de ani, îngrijite, cu unghiile făcute, machiate, atente la detalii, venite de la mii de kilometri distanță, chiar pot face diferența pe un șantier din București.
Chiar l-am întrebat pe unul dintre muncitorii români ce părere are de voluntari. Spre uimirea mea, era super-mulțumit de ei. Chiar dacă engleza lui nu era de cea mai bună calitate și accentul lor irlandez era greu de înțeles, eram fascinat de cât de bine se înțelegeau, cum mai făceau câte o glumă în timp ce mai izolau termic un perete.
Pe șantier am fost pus să fac ce era mai ușor: să izolez termic, cu polistiren.
Pentru început trebuia să ung niște plăci mari de polistiren cu o treabă udă, un fel de lipici. Unsul se făcea pe margini numa’, iar în mijlocul plăcii se puneau trei “mămăligi”, căci așa am aflat că li se zice.
Când ungeau irlandezii la polistiren, părea floare la ureche.
Când mi-au dat mie să ung … zici că n-am uns o felie de pâine cu gem în viața mea! M-am chinuit o groază!
Apoi bucata de polistiren unsă se plasa pe perete și apoi se bătea bine.
DAR partea distractivă era când pe perete erau tot felul de treburi ce trebuiau “evitate”, gen țevi. Ei bine, în acest caz trebuia să iau măsurători de pe perete și să tai plăcile de polistiren corect, apoi să le ung și apoi să SPER că le voi putea plasa corect.
De la 3-4 metri distanță acest task pare super-mega-extra-ușor. Și poate chiar distractiv, e ca un puzzle în viața reală. Dar, de fapt, e chiar un task greu, de la care obosești ușor.
Am lucrat câteva ore bune, în căldură, ba la soare, ba la umbră. Am făcut câteva glume despre faptul că-s ca un “Dorel”. Aveam momente când mă trezeam că stau degeaba, cumva fără voia mea, așteptând ca colega de șantier (Corina) să mai ungă o placă de polistiren pe care eu s-o plasez corect.
Trăgând linie, la finalul zilei:
– aveam în păr numai bucăți de polistiren. care nu au vrut să iasă nici până-n ziua de azi.
– eram murdar, transpirat, obosit, dar fericit.
– am învățat cum se taie corect o bucată de polistiren.
– știu că am izolat termic un perete al unei case în care vor crește 5-6 copii abandonați de către parinți.
Experiența a fost pe cinste. I-am zis lui Alex, “șeful de șantier” – cum i-am zis fără să știe, că sigur revin să mai lucrez la case. Chiar cred că o zi-două de muncă fizică cu un scop foarte clar, ba chiar nobil, ar face oricui un bine.
Să nu uităm că “Totul începe acasă!”…
Și să mai aruncați un ochi pe platforma de responsabilitate socială a GDF SUEZ Energy România, Energie pentru Fapte Bune, dacă vă tentează voluntariatul.
Comentează