Blog in vlog si vicevercea

(Şi video) De ce avem nevoie de timp?

Există câteva lucruri pe care le înveţi atunci când te naşti direct în societate: că nu ai voie să faci orice, că există o limbă pe care toată lumea te forţează s-o înveţi ca să poţi comunica, că există un program şi un timp după care ne ghidăm existenţa şi că trebuie să te speli pe mâini înainte de masă.

Mogli (sau Mugli?) n-a fost învăţat de către animale toate treburile astea. El învăţa singur din greşeli… Comunica cum apuca… şi nu avea un program fix după care-şi ghida viaţa. Nu se grăbea niciodată.

Am impresia că ne ghidăm prea mult viaţa după timp. Stăm în deadline-uri şi pauze de masă, în sfertul academic şi cele 5 minute de glorie. Timpul ar trebui să fie prietenul nostru. Dar e inamicul nostru. Sau, poate de fapt nu este el, în sinea sa, inamicul nostru… ci l-am transformat noi în inamicul nostru.

Grolsch (berea ‘ceea olandeză cu capac şmecher) face un experiment care mie mi se pare genial. A luat 14 hipsteri de Bucureşti şi i-a dus la un Experience Hotel. Ce vor să facă? Vor să vadă care este de fapt efectul lipsei timpului asupra lor. De fapt: care este efectul timpului asupra creativităţii?

Printre cei 14 hipsteri (aici lista completă) se numără vreo 5 care-mi plac în mod special şi pur şi simplu nu mi-i pot închipui închişi într-un hotel lipsit de timp: şobolanul Vlad Ursulean, şcolăriţa Georgiana Toea, Vlad Tăuşance, cu al său “cui, prezent ca o migrenă”, iubitorul de pozografie Constantin Nimigean şi, desigur, omul care-mi încântă urechiuşele când pedalez seara prin Bucureşti: Bogdan “LogOut” Şerban.

Ş-apropos de pedalatul prin Bucureşti: zilele trecute era (din nou!) să mă omoare, din grabă, un şofer-de-Bucureşti. Cine practică acest sport extrem ştie că riscul de a muri călcat de un neatent în Bucureşti e foarte mare.

Şi iacătă-mă pe mine, pedalând în grabă, la o livrare, când în cale mi-o ieşit un cocalar trecut lejer de prima tinereţe. Avea vreo 40 de ani. Şi o maşină strălucitoare. Am frânat în ultima clipă, cât să nu intru în portbagajul lui şi să-mi rup atât capul cât şi bicicleta. Apoi l-am depăşti şi i-am făcut semne în timp ce ţipam: “Băăă, nu te uiţi pe unde mergi?! Ce p**a mea?!“. Atenţie: eu înjur foarte rar spre niciodată.

Am început recent să mai înjur, la nervi sau la durere, căci am văzut la Discovery un documentar ce spunea că înjurând, oamenii scapă mai uşor de durere sau supărare. Era şi un procent menţionat acolo – 20%.

Atunci nenea ăsta şi-a accelerat maşina şi mi-a tăiat calea, parcând în faţa mea şi coborând rapid din maşină. Era, din nou, să mă accidenteze. Dar acum de fapt voia cu adevărat să mă opresc.

“Ce-ai zis?!”

“Am zis că nu te-ai uitat!”

“Nu, nu, ce-ai zis înainte?!”

El, tare în gură, văzându-se mult mai macho ca mine, cu vreo 20 de ani mai în vârstă şi cu mult mai mult păr facial neras prezent pe mufă.

“Fii atent, eu nu sunt violent, dar tu mi-ai zis să mă duc în p**a ta!”.

Deci problema nu era faptul că era să mă ucidă de două ori, ci faptul că l-am înjurat. Şi nici nu i-am zis să se ducă în al meu penis, ci doar am fost şocat de penisul meu. Citez: “Ce p**a mea?!”

Era vizibil faptul că urma să-mi dea una. Era mai nervos ca mine. Fără motiv real. Zic eu…

“Haide, terminăm sau ce facem?” – mi-a zis el.

Dându-mi de înţeles: “Ne batem, sau am ieşit degeaba din maşină?”

I-am zis că nu văd niciun rost în “a termina”: “Îmi pare rău că te-am jignit, dar mi-ai pus viaţa în pericol şi m-am enervat şi speriat în acelaşi timp. Tu n-ai fi înjurat?”.

Ca un macho adevărat, după ce a privit cerul vreo 3-4 secunde, timp în care a procesat probabil ce i-am zis… a continuat: “Pentru că ţi-ai cerut scuze, îmi cer şi eu scuze că nu te-am văzut.”

I-am întins mâna şi i-am zis: “Mă bucur că am putut să ne înţelegem. O zi bună!”

A dat mâna cu mine şi a plecat trist pentru că nu m-a lovit. “Pun pariu că n-ai învăţat nimic din toată treaba asta.” – a adăugat el…

Eu, totuşi, sunt sigur că el a învăţat ceva din povestea asta.

Faptul că tipul ăsta a fost un cretin… mi-e clar. Faptul că dacă mă lovea, aveam o poveste mai bună de zis şi un ochi umflat… mi-e clar.

Şi-mi mai e clar că totul s-a întâmplat din cauza timpului. El se grăbea şi era neatent. Eu pedalam în viteză… căci aveam ceva de livrat. S-au instalat nervii şi neatenţia … şi era să mor de două ori în 10 secunde.

Întrebarea este: “Cum ar fi să nu existe timp?”

Rămâne să aflăm de la experimentalişti!


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

2 comentarii

  • Reply
    Emma
    07/05/2012 at 10:10

    Dacă e să-mi imaginez o viaţă fără timp, automat exclud bătrâneţea din ecuaţie :D

  • Reply
    Experiment: De cât timp ai nevoie ca să intri într-un mood creativ? | Ariel Constantinof Blog
    23/05/2012 at 17:36

    […] Vorbeam zilele trecute despre timp şi efectul său asupra creativităţii noastre… adică: suntem mai creativi când nu suntem grăbiţi? Sau dimpotrivă? Uite aici ce-am scris / filmat. […]

  • Vezi alte comentarii:

    Comentează