Se spune că cine n-are un bătrân ar trebui să-și cumpere unul, pentru că bătrânii sunt mici comori de inteligență. În ultimii ani am avut oportunitatea de a călători super-mult, lucru care m-a și îmbătrânit destul de mult. Nu zic că mi-au apărut riduri, dar cred că-s mai inteligent. BA-DUM-TSS
Experiențele ne fac inteligenți, asta-i cert. Anul trecut, prin vară, ajungeam într-un oraș mic din Ungaria – Bekescsaba pe numele său. În Ungaria lumea nu vorbește engleză. Ceea ce este în regulă, căci oamenii sunt atât de inteligenți că se pot înțelege și prin onomatopee sau semne… corect?
Ei bine, experiența mea spune că nu… Ungaria, deși mi-e dragă tare (mai ales Budapesta), nu se înțelege bine cu străinii.
Pe la ora 7 dimineața coboram din trenul cu care mersesem peste 12 ore. Plecasem din București. Fuga din gară să caut repede-repede un autobuz care să mă ducă-n Szarvas, destinația finală.
Găsesc un autobuz. Scrie mare Szarvas pe el. Arunc bagajul în cală, căci așa făceau și cei din jur, și dau să urc în autobuz. Mă întâmpină șoferul care-mi zice ceva în maghiară. Îi zic în engleză: “I don’t understand. English?”
Pfoai. Atât mi-o trebuit! Și-a început șoferul să turuie pe maghiară. Habar n-aveam ce zicea. Cert e că era tare necăjit. Eu priveam la el, sec. Oamenii din autobuz se holbau la mine.
În cele din urmă un tânăr din autobuz își asumă rolul de traducător și-mi explică că șoferul mă întreabă unde vreau să ajung. Îi spun că vreau în Szarvas. Aflu astfel că-i sunt dator șoferului cu vreo nouă sute de forinți.
Dar, ghici ce, aveam la mine 200 de forinți, vreo 50 de lei și cardul bancar.
“I can’t pay with the card, right?”
Biletul se putea cumpăra doar de la șofer – care nu accepta card sau lei.
Întreb tânărul traducător dacă știe unde găsesc un bancomat să scot bani de-ai lor. Îmi răspunde că nu știe, că nu-i din zonă.
Pfoai!
Și apoi adaugă că autobuzul pleacă în 9 minute cu exactitate.
Scot iPhone-ul, deschid 3G-ul pe roaming fără să-mi pese de costul suplimentar, deschid Google Maps și scriu instinctiv “ATM”.
Cum ar fi ca nici Google să nu mai știe engleză odată ce ajungi pe teritoriul unguresc? Groaznic. Coșmar.
Ca prin magie, dragul de Google Maps îmi arată că la 150 de metri este un bancomat.
Alerg de nebun spre el, cu ochii în telefon, cu un ghiozdan plin de lucruri (și super greu) în spate… Bag cardul. Bag pinul. Suma minimă de retras 5000 de forinți. Habar n-am cât înseamnă asta, dar îi scot. Comision bancar? Nu mai contează, trebuie să ajung în Szarvas, unde cunosc niște oameni, căci a rămâne în Bekescsaba pare a fi horror.
Bancomatul îmi scuipa o hârtie de cinci mii de forinți (adică 73 de lei). O iau, scot cardul și fuga-fuga spre autobuz.
Intru în autobuz și-mi iau fața zâmbitoare, de om bun, ca să nu-l irit pe șofer, și întind hârtia de cinci mii de forinți.
Pfoai! Atât mi-a trebuit. Și-a început șoferul să zică în maghiară… vreo 3 minute a vorbit singur. Habar n-am ce. Vizibil foarte iritat.
Tânărul traducător mi-a explicat că n-are cum să accepte o hârtie de cinci mii de forinți pentru că n-are cum să-mi dea rest.
I-am zis că-s dispus să-i dau pe toți numai să mă ducă în Szarvas.
Și apoi, nu știu de ce și de unde mi-a venit, m-am întors spontan spre oamenii din autobuz (care priveau toată scena) și am zis în engleză: “Can anyone, please, help me change my money so I can pay the ticket?”
În primele secunde a fost liniște. Și apoi un tip s-a ridicat și într-o engleză foarte proastă a zis: “I help you.”
I-am mulțumit omului în toate modurile cunoscute de mine: “Thanks, man! Merci! Mulțumesc! Toda raba! Koszonom szepen!”
Am plătit șoferului cu o bancnotă de o mie de forinți și am ajuns în siguranță în Szarvas.
În acele clipe îmi venea să țip. Mă simțeam atât de singur și neputincios și neajutorat.
Acum cred că a fost una dintre cele mai epice întâmplări de care am avut parte călătorind singur. Niciodată nu-i vorba de destinație… ci de cât de epică-i aventura până la destinație!
Și un mic concurs…
Mi-am amintit de întreaga poveste precum și de cele postate zilele acestea pe Facebook (aici prima poveste, aici a doua) ca urmare a provocării date de Lay’s Maxx Deep Ridged, chipsurile epice, zimțate și crocante lansate de Lay’s în trei varietăți (sare, paprika și brânză cheddar cu ceapă).
Iar acum e rândul tău – lasă-mi în comentarii aici sau la postările de pe Facebook (dacă vrei să le ilustrezi cu o poză sau video), o poveste epică și poți fi unul dintre cei trei ce se vor alege cu o cantitate epică (120 de pungi) de Lay’s Maxx Deep Ridged pentru tot atâtea momente epice anul ăsta.
DEADLINE – 10 aprilie ora 23:59. :)
23 comentarii
Kresata
03/04/2015 at 11:18Cand este deadlineul, man? Illustratia dureaza :D
Ariel
03/04/2015 at 12:0010 aprilie, 23:59. am editat si in post. :D
Blue
11/04/2015 at 14:13O listă cu câştigătorii?
Ariel
13/04/2015 at 11:06Urmează. :)
Diana
03/04/2015 at 20:26După ce am citit prin ce-ai trecut, tind să cred că fazele monumentale se petrec afară din țară.
Vara trecută am fost cu R. în Firenze. Zile frumoase, cu soare, paste, vin, ce mai…la dolce vita. Doar ca finalul excursiei, ne-a făcut să ne întoarcem în țară un pic încordați. Noi eram cazați în Firenze, iar pentru a lua avionul înapoi spre casă trebuia să luăm trenul spre Bologna (unde era, evident, aeroportul). Nimic mai simplu, mai ales că la dus am prins Frecciarossa, cu care am facut aproximativ jumatate de ora o distanta de peste 100 de km. La întors însă, probleme au început să apară una după alta.
Prima oară, după ce ne-am cumpărat biletele de tren, eram foarte relaxati, pentru că mai aveam destul timp să ne mai plimbăm. Dar, în timp ce stăteam foarte chill la un pahar de vin, R. a observat că trebuia sa mergem în altă gară, cam la o ora de mers pe jos. Nicio problemă, nu ne-am panicat. Ne-am plimbat până la cealaltă gară, cu opriri pentru pizza și paste. Când am ajuns, ne-am așezat pe o bancă pe peron și am început să așteptăm. Teoretic, în jumătate de oră trebuia să sosească trenul. Doar că n-a fost așa… Și de aici am început să avem deja palpitații, pentru că trebuia neapărat sa prindem avionul de dimineață. Apoi, pe panoul de informații se anunță o întârziere de …cinci ore. Șoc și groază. Era clar că am fi pierdut biletele de avion și nici bani de altele nu aveam. Începuse să se însereze, iar noi am decis să ne întoarcem în gara de unde am plecat, deoarece era mai mare și ne-am gândit că poate prindem un alt tren spre Bologna (imagineaza-ti ca gara în care ne aflam noi era un fel Gara Obor, iar cea mare București Nord). Ajunși acolo, am constat cu stupoare că gara se închisese. Surprize, surprize. Net nu aveam, nu puteam nici suna pe cineva, așa că eram pe cont propriu. Singurul avantaj- R. cunoștea limba, însă asta nu ne-a ajutat să vedem la ce oră va fi primul tren care să ne ducă spre Bologna. Prin urmare, am tot întrebat oamenii daca există vreun autocar care să meargă în direcția aia, pentru că de taxi nici nu se punea problema. Însă, nimic nu circula pe ruta aia. Așa că a trebuit să ne petrecem noapte pe langă gară (nici măcăr în gară, pentru că repet, ERA ÎNCHISĂ). Și să vezi atunci la dolce vita, cu toți boschetarii în jurul nostru care dormeau pe scări sau se certau între ei. Cel mai grav a fost că la un moment dat aveam nevoie la toaletă, iar singurul loc deschis era un Mc peste drum. Dar acesta era plin, efectiv plin de marocani. Ne-am învârtit cât ne-am învârtit pe lângă Mc, pentru că nu îndrăzneam să intrăm din prima. După o oră-două de privit de la distanță, am zis să intrăm. Era o atmosferă ca-n Bronx, doar că varintă italiană. Oamenii ascultau rapp, își etalau bling-bling-urile, se certau sau își sorbeau cafeaua. Noi eram acolo ca nuca-n perete, însă nu ne-a zis nimeni absolut nimic și după câteva minute chiar mă acomodasem cu atmosfera de film. Mă rog, intr-un final s-a făcut dimineață. Eram morți de oboseală și de frig și de tot ce vrei tu. Într-un final a binevoit și gara să-și deschidă porțile. Ne-am orientat repede spre primul tren către Bologna. doar că nu mai era tată, niciun Frecciarossa, ci un amărât de tren, mai ceva decât Regio al nostru. Și nu mai făcea jumătate de oră, ci peste o oră. Firește că n-am mai făcut nazuri, era singura noastră șansă ca să prindem cu puțin noroc avionul spre casă. Nici nu știi ce greu trec minutele și cum ți se pare că trenul stă pe loc atunci când tu te grăbești. Mai că ne venea să alergăm pe lângă el. Am stat cu inima în dinți până am ajuns în Bologna. Vai, parcă nu-mi venea să cred. Trebuia doar să ne urcăm rapid într-un autobuz. Numai că…la ora aia nu circula nimic. Până la urma am sărit într-un taxi pe care l-am împărțit cu un cuplu. Ea vorbea intr-una, iar mie-mi venea să apăs accelarația până la capăt. Nu mai puteam, îmi rodeam unghiile de nervi. Am ajuns într-un final la aeroport și eram cât de cât în grafic, nu ratasem check-in-ul, deci încă mai aveam speranțe. Doar că la coborârea din taxi, doamna extrordinar de vorbăreață începea să se caute de mărunt că ne dea înapoi. Îmi stătea o înjuratura de-a noastră românească pe limbă, însă m-am abținut. I-am zis că nu e nevoie, că ne super mega grăbim. Am alergat ca bezmeticii după…însă am prins avionul. A-ye! Na-ti adrenalină. Dar fu ok, pentru că a doua zi ne-am relaxat pe nisipul din Vama Veche. The END (nuuu, nu va mai urma. Sper)
Tudose Ionut
05/04/2015 at 20:46Foarte tare ! Mi-as dori sa pot calatori si eu , insa momentan nu prea pot. Poate ca atunci cand voi fi la facultate , voi avea posibilitatea asta, dar mai este pana atunci. Sa-ti spun si eu o micuta aventura de a mea.
Se intampla acum 2 saptamani . Mama mea nu a avut asa multi bani sa imi dea la mine , si am fost nevoit sa il rog pe domnul instructor sa ma lase sa raman in Bucuresti. Trebuia sa imi fac cursul de conducere auto, apoi trebuia sa merg in Bucuresti ca sa livrez niste produse ( Da, sunt reprezentat cosmetice si mai si livrez) , si sa imi iau fratele de la o matusa, pentru ca el nu prea stie sa vina acasa singur. In fine. Am plecat de acasa cu autocarul si am ajuns intr-un oras apropiat , unde instructorul meu ma astepta. Era putin iritat , insa asa este atitudinea lui . Ma indispune. Ma gandeam .. ” Cum sa ii spun eu omului astuia care nici macar nu ma suporta ca eu vreau sa raman in Bucuresti ? Ce reactie va avea ? Daca ma lasa pe nu stiu unde ? ” . Dansul are si un comportament care ma face sa ma simt aiurea si ma pierd , acceptand tot ce spune el . M-am urcat in masina, am respectat procedura , si cu gandul in alta parte am fost la o distanta de cativa cm sa calc niste pietoni, am uitat sa mai schimb vitezele, am “taiat ” vreo doua curbe si dansul a tipat la mine de imi venea sa plang ori sa imi pun ceva in urechi. Cum mai era sa ii spun eu acum ce intentie am cand el urlase la mine ? Ma tem de el mai tare ca Satana de Aghiasma. Am luat pe Ghencea si am ajuns in Bucuresti . Am incercat, m-am balbait , in final i-am spus : Domnu’ instructor, va rog frumos, pot sa raman in Bucuresti ? Trebuie sa il iau pe fratele meu mai mic de la o matusa . Va rog mult ” . In clipa aceea , s-a uitat cu niste ochi mari la mine, ma gandeam ca ma face iar prost sau taune, dar nu , chiar mi-a raspuns frumos . “Desigur! Spune-mi ma tata, cand ai probleme. Cand esti obosit. Te inteleg. Stai linistit . Dar lasa problemele de acasa si concentreaza-te . Sigur . Te las unde zici tu . ” Chiar mi-a zambit. Rar o face. Si am incercat sa-i spune : ” Lasati-ma la… ” , si m-a intrerupt , ” La Gorjului , tata . Te las la Gorjului ? Bine ” . Am dat din cap ca da , si am continuat sa merg. Am parcat la Carrefour acolo , pana atunci a mai tipat la mine dar eram fericit ca ajunsesem unde vroiam. Era aproape. M-am dat jos din masina, m-a mai certat, l-am salutat si apoi am plecat. Nu se termina povestea aici.. Am scos telefonul din buzunar, sa o sun pe matusa . Cand.. “Serviciile au fost restrictionate pentru neplata” . Oh, Multumesc ! Multumesc mult ! Era ora 9 dimineata si eu nu stiam ce sa fac . Ii stiam locatia, stiam sa ajung repede ( 15 minute ) , ii stiam si interfonul , dar eu trebuia sa ajung mai tarziu la ea si nu anuntasem ca vin asa devreme. Poate dormeau . Poate il medita pe frati-miu si nu auzeau interfonul. M-am gandit ca mai bine ma duc la fina mea , cea pentru care aveam produsele la mine. Insa ea nu avea interfon. Pot sa va spun ca mi-am activa Wi-Fi-ul si dai si alearga sa prind semnal fara parola . Erau cel putin 15 retele , insa toate parolate. Imi venea sa urlu . M-am calmat si am luat-o la fuga . Stiam ca este un Vodafone putin mai in fata . In fata la Vodafone… NIMIC ! Nici o retea free. Innebuneam . Apoi am mai mers inca cativa pasi si am gasit o retea numita “getaway”. Thanks ! Acum problema era ca mai aveam 12 baterie , si telefonul meu se misca greu , si eram “pe viata si pe moarte” . Am reusit sa intru pe FaceBook si sa dau de prietena mea . Ea a sunat acasa la mine, apoi au inceput sa ma sune si rudele. Cea mai urata experienta a mea , a fost in ziua aceea.
Cosmin Sbarcea
06/04/2015 at 11:43asta e de prin 2008, cand o ardeam dubios pe blog :)
“…ah…e bine in concediu…ar fi trebuit sa fiu in Turcia, vizitand tot felul de locuri, mancand peste, kebab, savurand o cana de ceai sau de ce nu, singurul lucru pentru care as fi plecat: o baie turceasca.
De fapt, cine nu vrea sa vada Turcia? Toti care stiau ca o sa plec, mi-au recomandat locuri de vizitat, locuri de unde sa mananc ieftin, ce merita vizitat, ce nu, ce si de unde sa cumpar…minunat. Am auzit ca turcii au niste covrigi foarte buni… :D
De unde si pana unde Turcia? Intr-o dimineata m-a sunat fratemiu sa ma intrebe daca nu vreau sa vizitez Turcia, ca el are un training acolo…normal ca nu aveam cum sa refuz oferta, asa ca imediat ce am ajuns la munca, mi-am facut cerere de concediu. Totul a fost bine. Zilele treceau si odata cu ele crestea si entuziasmul pentru ca era prima data cand imi luam concediu pe anul asta. Vinerea care tocmai a trecut a fost o zi lunga, dar nu la fel de lunga ca cele ale Ioanei, ca ea termina dimineata.
Pe la 11 am ajuns acasa. M-am apucat sa-mi fac bagajul si am dat sa iau actele, respectiv pasaportul si buletinul, dar ce sa vezi….nu erau…m-am uitat si in al doilea loc in care puteau sa fie…nimic. I-am luat pe ai mei si am inceput sa rascolim casa….nimic…
L-am sunat pe fratemiu si i-am zis ca nu gasesc actele…l-am pus sa ma duca pana la birou, in speranta ca le am acolo…nimic. M-am intors acasa si am luat totul la inca o runda de verificari…nimic. S-a facut si 2 dimineata si noi cautam actele. Pana la urma am renuntam, gandindu-ma ca daca o sa dorm putin poate ma linistesc si imi aduc aminte. La 6, m-am sculat. Imbarcarea se facea la 10 fara 10…pana acolo trebuia sa mai fac si asigurare, ca nah, mai stii? La norocul meu, ma lua una in brate si apoi se arunca in aer. Ca doar miseintamplanumaimie. Sunt binecuvantat. :)
Am mai pornit inca o runda de cautari, dar fara succes. De la cel mai mic sertar, la balcoane si ghivece cu flori.
L-am sunat si pe celalalt frate, ca sa elimin orice posibilitate…nu erau nici la el, asa ca intr-un final pe la 7:30 am renuntat de tot. Situatia imi parea atat de penala ca devenise deja amuzanta. Vorba lui fratemiu sau a lui Welsh: Rule number 6: Relax.
Si e foarte bine sa te relaxezi in situatii de genul. Am incercat sa nu o dramatizez, ci sa o fac mica de tot. M-am gandit ca banii pe care i-am dat pe bilet si aia care trebuie sa-i dau pentru avansul de cazare nu au existat niciodata. De fapt, ideea de a pleca in Turcia nu a existat. Pe la 4 dupa amiaza am vorbit cu fratemiu la telefon si i-am spus sa-mi ia ceai….mult ceai. Atunci mi-am schimbat parerea despre banii pierduti si am convertit-o in ideea ca o sa beau ceai de 200 de euro. Era si mai bine. Abia astept sa vina ceaiul.
Si acum stau si ma intreb: cum de au disparut actele alea, ca eu nu umblu cu acte la mine. Dar m-am consolat deja cu ideea ca, miseintamplanumaimie.”
Pasaportul pierdut l-am gasit acum 2 ani….
Cristina Burcea
06/04/2015 at 16:59Well, nu stiu cat de epica este, dar pentru mine a fost frumos :)). Eram la inceput de an scolar, prin clasa a 10a si trebuia sa plecam acasa (eu si prietenul meu). Am stat vreo 10 minute prin statie, asteptand autobuzul, care era destul de mic, pentru tot satucul meu care astepta acolo si ne-am hotarat sa o luam pe jos (9km). Poate nu este mult, dar pentru mine care nu fac sport este ceva:)). Eram imbracata intr-o camasa alba si o fustita neagra cu balerini si aveam ochelari “vintage” si am mers 9 KM pe jos cu prietenul meu de mana, holbandu-se toti care treceau cu masinile si urland ca niste animel in calduri, dar cel mai important este ca am ajuns mai repede ca masina care oricum nu luase pe toti din statie :)). + am facut sport. Si iata si poza, care este pe pod, deasupra Argesului.
http://i.imgur.com/QMK9RML.jpg
Barhan Madalina
07/04/2015 at 09:13O situatie in care imi venea sa urlu de furie a avut loc acum cateva luni, daca nu ma insel in luna decembrie. Iubitul meu mi-a zis ca mergem acasa impreuna cu tatal lui. Nu imi luasem portofelul la mine, doar banii de drum pe care i-am aruncat intr-un buzunar. I-am dat banii prietenului meu sa mi-i tina fiindca ne intalneam in curand sa plecam si imi era sa nu ii pierd ca am talentul asta.
Am intrat la ultima ora pe care o aveam in ziua aia la liceu si primesc mesaj care suna ceva de genul: “Plec la Bucuresti cu Emy. Tu asteapta-l pe tata. Vine pe la 2.” Avand in vedere ca era ora 12:30, nu aveam bani, ploua si trebuia sa il astept pe tatal prietenului meu in ploaie, vand si frig nu ma simteam prea bine.. L-am sunat pe iubitul meu de cateva ori si nu mi-a raspuns. Ce putea merge mai naspa de atat?! Ma abtineam sa nu urlu cu toate puterile si sa nu injur (eu nu injur de obicei). Am plecat in statie si pe drum m-a cuprins cineva cu bratele. Nu vedeam cine e. M-am gandit ca a vrut sa imi faca o surpriza sau ceva asemanator. Cand ma intorc era o prietena de-a mea.. M-am enervat mai tare! M-am abtinut sa plang si nu stiam cum sa fug mai repede de langa ea. Am lasat-o in urma dupa ce i-am dat cateva explicatii vagi. Ma invitase sa stau cu ea si cu prietenul ei la o cafenea. Asta mai lipsea! Sa fiu o roata in plus.. Am refuzat-o. Cand am ajuns in statie am salutat un prieten de-al meu si m-am dus intr-o zona mai retrasa. Am inceput sa plang ca o proasta! Eram inconjurata de o multime de oameni . Telefonul vibra in buzunar si nu vroiam sa raspund. Afara era lapovita si vedeam ca prietenul meu din statie vedea sa vada ce s-a intamplat cu mine si eu nu suportam sa imi mai ascund lacrimile. Cand a venit mi-a pus o mana pe umar si m-a intrebat ce mi s-a intamplat. Nu i-am spus. Insa, vroiam sa il iau in brate si sa plang in hohote! Mi-am retinut aceasta dorinta si am schimbat subiectul. Am stat impreuna in conditiile alea pana a venit tatal iubitului meu si am plecat acasa.
Peste vreo 2 ore in care m-am ascuns sub pilota si incercam sa nu mai plang , iubitul meu a aparut la mine acasa si si-a cerut scuze. Inca imi venea sa ii dau un pumn in fata! De atunci nu mai pleaca ca un porc si ma lasa singura si fara bani! PS: i-am luat si banii pe care i-am dat sa mi-i tina! :))
Iarca Nicoleta
07/04/2015 at 17:48Experienta mea din vacanta a fost una de vis din toate punctele de vedere. Acum cativa ani, ne-am hotarat cativa prieteni sa mergem in Bulgaria. Prima zi ne-am cazat la hotel, am mers la piscina, am mancat foarte bine, mai mult ne-am relaxat. A doua zi, voiam sa ne distram in toata regula asa ca am decis sa petrecem seara in club. Nu am vrut sa luam taxi-ul pentru ca vremea era f frumoasa. Eu, desigur m-am imbracat f sexy pentru acea seara, aveam niste tocuri impresionante care imi faceau niste picioare interminabile :D. Eram 3 fete si 4 baieti. Prietenele mele nu erau gata, asa ca eu si cu 2 dintre prieteni ne-am hotarat sa plecam inainte, iar cu ceilalti sa ne auzim la telefon. Si mergand eu intre doi baieti, ca o lady ce eram, vad Politia care era in spatele nostru, si nu ne slabea nicio clipa. Eram putin panicata, ce-i drept. A oprit langa noi si vorbeau de zor cu noi, dar nu intelegeam nimic. Le-am spus: “Romania, i don’t understand”. Unul din ei(si acum il tin minte, fiindca avea o mustata f funny) zice:”Aaa, very “Fromosa” ” :)). Si ne-au lasat sa ne continuam drumul linistiti!
Durac Mihaela
07/04/2015 at 21:54Eram prin Barcelona si ne-am pierdut.Desi aveam numarul nasei mele ce statea langa Barcelona eu si sotul meu ne-am incapatanat sa ne descurcam singuti.Bineinteles ca nu am reusit si se facuse deja noapte.Am sunat la nasa noastra sa vina dupa noi,dar problema era ca nu stiam sa-i spunem unde suntem.Intr-un final am gasit o statie de autobuz si am stat acolo pana a venit dupa noi.
Ferentz Teodora Cristina
08/04/2015 at 06:32Am vrut sa ma duc la Bucuresti la sora mea. Trebuia sa ma duc singura cu trenul caci toti lucrau si ea era in sesiune. Ma duc eu la gara imi i-au bilet si astept trenul . Ajunge unul . Eu : gata sigur asta este !! . Ma urc in el si ocup un loc astept sa vina controlorul sa-mi verifice biletul si n-a mai venit. Trenul a pornit si cand sunt pe la jumatatea drumului vine controlorul si imi zice ca defapt sunt in trenul spre Brasov .Mi-a picat fata !! Cobor din tren si vreau sa ma duc la ghiseu sa imi iau alt bilet spre casa. Nu mai aveau bilete. Trebuia sa mai astept 6 ore. Atunci am cutreierat tot Brasovul. De atunci nu am mai fost nici-o data cu trenul !!
vilcescu doina
08/04/2015 at 09:36O intamplare epica acum ,foarte stresanta la acel moment…
Parinti responsabili, oameni seriosi,am innebunit deodata si am vrut sa evadam singuri ,pentru un week-end la mare.Zis si facut! Am plasat fetita cu strangere de inima si un sentiment de vinovatie bunicii, am luat bilete de tren super oferta,putini,doar putini bani la noi deoarece salariul urma sa fie virat pe card a doua zi.Am ajuns cu bine la Mangalia,fara peripetii si bine dispusi.Ne simteam ca la 20 de ani,vorba cantecului”fara griji si fara bani”-momentan!Primul drum de la gara la ATM-CEC BANK,banca romaneasca de incredere.Scoate sotul frumos portofelul si cauta cardul,si tot cauta si degeaba.Isi aminteste ca a ramas frumos asezat pe masuta de cafea.Nici o problema ne spunem,scoatem banii de la ghiseul bancii.Intram inauntru,ne asteptam cuminti randul si cu buletinul in mana ,ii explicam doamnei ce s-a intamplat si ca vrem sa ridicam banii. Ne raspunde sec ca nu se poate.Noi ne uitam unul la altul si o intrebam in acelasi timp “-Ce nu se poate?”.Doamna ne priveste peste ochelari si ne explica ca nu putem scoate banii din cont de la ghiseu daca avem card.Sotul o ia mai intai cu binisorul ,ridica apoi vocea,doar -doar va rezolva ceva ,dar degeaba.Nu se poate si nu se poate! Dupa indelungi parlamentari si nervi intinsi la maximum ne spune ca ar exista o solutie: sa declaram cardul pierdut,sa scoatem 1/3 din suma disponibila ,restul ramanand blocati in cont pentru 2-3 saptamani ,pana la emiterea unui nou card.Amandoi gandeam ca “duduia” nu stie ce vorbeste!Cum sa nu poti scoate -TU PERSONAL-banii tai,din contul tau si cu buletinul tau in mana? Se intampla in ROMANIA-la CEC BANK!!!
Furios ,sotul cere sa vorbeasca cu directorul sucursalei.Dupa 10-15 minute suntem invitati in biroul acestuia.Explicam din nou care este problema si din nou primim acelasi raspuns-“NU SE POATE!”. Amenintam ca vom merge sa depunem o reclamatie la OPC si dam sa plecam.In acel moment domnul director mai gaseste o solutie: dam o declaratie in care specificam ca am pierdut/uitat pinul,ni se elibereaza tot 1/3 din suma din cont dar se emite mult mai repede un nou cod pin-2-3 ZILE.Incoltiti ,acceptam aceasta solutie,sotul scrie ca mana lui ca a uitat pinul(o declaratie gen:sunt tampit dar ma tratez) ,luam banii si plecam.
Dupa 3 zile i se emite un nou cod pin de genul : 1234-formula simpla pentru tampiti!
voicu lenuta
08/04/2015 at 10:10Era vara,40 de grade ,trenurile circulau cu restrictie de viteza si intarzierile de rigoare,ca la noi.Trebuia sa ajung la fetita mea care se afla in vacanta la bunici.Am asteptat cuminte si relaxata trenul meu care nu a avut o intarziere prea mare.Cu castile in urechi ascultand muzica,cu un rucsacel plin de bunatati pentru copil in spate,m-am urcat si m-am asezat comod. Trenul a pornit si avea un mers”foarte leganat”-restrictie de viteza,v-am spus.Dupa 20 de minute vine “nasul”,ii intind absenta biletul si ma gandesc la ale mele.Il vad usor incruntat si spune ceva dar eu nu aud din cauza castilor.Imi eliberez urechile si politicoasa il intreb daca este vreo problema.Imi raspunde foarte acru ca da,este o problema mare,nu ma aflu in trenul care trebuie.Cum adica,nu este trenul spre Caracal? Ba da, trenul merge spre Caracal dar nu este acceleratul in care trebuia sa urc eu ci este rapidul care nici nu opreste in statia care ma intereseaza.Nu-mi venea sa cred!!! Concluzia:eu trebuia sa ajung si sa cobor in Caracal dupa care trebuia sa iau un alt tren pentru a ma intoarce doua statii,iar acesta venea peste 3 ore.Eram suparata si toata relaxarea mea disparuse.Dar stati putin ca asta nu era singura mea problema. Nasul scoate tacticos carnetelul de bilete si imi spune ca trebuie sa platesc supliment de viteza pentru ca m-am plimbat cu rapidul! M-am infuriat la culme:”supliment de ce?de viteza?care viteza?”-daca mi-as fi facut curaj cred ca as fi putut cobori din tren in mers -iar daca am incurcat trenurile tot vina lor si a intarzierilor a fost .M-am certat cu nasul pana cand am ajuns la Caracal si tot ca mine a fost,n-am platit nici un supliment de viteza ,am coborat pufnind si m-am asezat cu atitudine pe o banca.In cele 3 ore m-am si plimbat putin pentru a vedea orasul si am cautat si acel “car cu …” care l-a facut celebru.
Cristian
08/04/2015 at 10:51Inainte de sarbatorile de iarna, m-am decis sa fac o vizita unei persoane dragi, surioara mea, care se afla la aproape 3000 de kilometri de mine (Dublin). Cumpar biletele de avion, rezerv loc sa merg din Romania in Ungaria si intr-un final ajung in aeroport, ma uit pe tabele si intr-un final urc in avion. Cobor, imi caut bagajul, nu stiam ca ma astepta afara bagajul pe banda aia, cautam ca disperatul, intrebam, speriat, pana am zis ca nu mai am nevoie de el. Ies afara, surpriza, bagajul meu pe banda. Ies din aeroport, ma indrept spre statia de autobuz si surpriza, aveam doar bani mari si nu puteam sa platesc, pentru ca nu accepta soferul. Nu stiam zona, chiar m-am urcat intr-un autobuz gresit, nu stiam unde sunt ATM-uri, aveam card la mine doar ca aveam bani romanesti, deci nu stiam daca pot sa scot. Dupa ce m-am pierdut prin Dublin, soferul din autobuz s-a oferit sa ma duca pana la destinatie, dupa program, mai ales ca avea doar o ora si iesea din tura. Nu stiu cum m-am simtit, foarte bucuros, linistit, mai ales ca eram speriat. Si asa a fost, prima data calatoresc de acasa, prima data cu avionul, prima data intr-o alta tara straina… multe.
Chiriac Elena Mirabela
09/04/2015 at 00:00Anul trecut in vacanta de vara m-am hotarat sa merg in vizita la unchii mei care locuiau in Italia. Calatorind pt prima oara singura la o destinatie asa mare aveam foarte mari emotii. Am mers cu autocarul deoarece am mare teama de avion. Drumul a fost foarte lung am crezut ca nu mai ajung. De cand am trecut vama am dat peste zeci de controale, imi spuneam in gand ca mai bine imi invingeam teama si mergeam cu avionul ajugand mult mai repede la destinatie. Intr-un final dupa o lunga calatorie am ajuns la Roma acolo unde trebuia sa ma astepte unchiul meu. Mi-am luat bagajele, m-am uitat in stanga si in dreapta si unchiu nu aparea. Trebuia sa ajung in jurul orei 14 si am ajuns la ora 16. Am incercat sa-l sun dar avea telefonul inchis. Am sunat disperata acasa crezand ca i s-a intamplat ceva si spunand ca mai bine “imi vedeam de treaba”. L-am cautat prin imprejurime, am intrat prin barurile din apropiere poate s-o fi oprit omu sa bea ceva. Toata lumea avea privirile tintite spre mine, iar eu “muream de frica”, trecand pe langa ei spuneau ceva pe acolo dar eu nu intelegeam nimic. Un alt ghinion s-a abatut asupra mea, am ramas si eu fara baterie la telefon si nu mai puteam lua legatura cu nimeni :( In cele din urma dupa ore bune de stat, in fata mea opreste o masina, era condusa de o femeie care imi facea semn sa merg la ea, eu nimic, deschide geamu si ma striga in momentul acela direct in masina am sarit. Era o vecina a unchiilor mei care ii spusese cum arat si venise dupa mine.
Julia
09/04/2015 at 02:15Se întâmpla anul trecut, pe vremea asta…
Aveam un examen la master. Ajung în Cluj (eu fiind din Bistrița) și mă pun să mai citesc un pic din curs (am fost total pe dinafară; materialul era foarte plictisitor, era ultimul an de master, ultimul semestru și înainte de examen am fost pentru câteva zile în București la o prietenă și deși mi-am luat cursul cu mine, evident că nu am învățat nimic).
Examenul era la ora 19:00, iar la 19:45 și 22:00 aveam tren înapoi spre casă, dar ultima variantă nu mă încânta deloc și deși aș fi putut rămâne în Cluj, voiam să ajung în seara aia acasă… deci să recapitulăm… examenul era la 19:00 și trenul cu care voiam să vin acasă și care părea imposibil de ajuns era la 19:45! :( Deci urma să vin cu trenul de 22:00…
Tot răsfoind cursul, mă gândesc la un moment dat că nu e imposibil să apuc trenul de 19:45 (devilish smile on my face!) și odată ce mi-a venit ideea asta, m-am agățat foarte tare de ea și am ignorat cursul, oricum, nu învățasem nimic, iar timp nu prea mai era! Planul era să intru la examen, să stau 15 minute, să ies, să fug până la stația de troleu (care face cam 20 de minute până la gară) și să apuc trenul, să vin acasă fericită…
Așa că, mă duc la examen, mă pun strategic în primul rând, chiar la margine, să fiu aproape de ușă, se înțelege… se împart foile și încep… (aveam grile… la foarte puține întrebări știam, iar la majoritatea întrebărilor eram nevoită să aleg ceva până la urmă, nu? și mai aveam o aplicație, la final, pe care am citit-o în diagonală, pentru că avea mai multe rânduri decât îmi permitea timpul să citesc, și trebuia să văd despre ce este vorba, să știu ce mă așteaptă la restanță, dacă nu-l iau, ceea ce nu era greu de crezut… pentru că, să fim serioși, n-am învățat și fușăresc examenul ca să apuc trenul mult visat!) Să revenim, termin de scris, mă îmbrac, mă duc la catedră, (eram prima care s-a ridicat din tot amfiteatrul, ceea ce sper că nu i-a făcut pe colegii mei să se îndoiască de capacitățile lor intelectuale), profesorul mă întreabă mirat dacă am terminat deja, iar eu, hotărâtă și mândră de mine spun că „da”, semnez, iau și niște foi pentru practică de la prof și ies… și fug, printre blocuri și oameni, ajung în stație, bineînțeles că a trebuit să aștept puțin să vină troleul, că doar nu era acolo, parcat, așteptându-mă pe mine! Și vine, ne îndreptăm spre gară, de data asta printre mașini, mă tot uit la ceas… oare apuc, nu apuc trenul? Nu era nimic cert, se putea întâmpla orice, dar… ajunge trenul în gară… cobor, traversez și fix când ajung pe peron, exact atunci vine trenul în care mă și urc, victorioasă, de zici că cine știe lucru măreț am reușit să fac! Yeeeey!
P.S. Examenul l-am luat, pam pam! :D
Ciprian Lospa
09/04/2015 at 21:06În ultima zi a lui 2011 se întâmpla toată faza. M-am trezit de dimineață, am stat ce am stat și apoi am plecat la Bilă să mai râd puțin. Bilă era un prieten bun, mai puțin atunci când fura și când nu se spăla (ulterior s-a lăsat de chestia asta, de spălat, nu de furat). Ajung acasă la el, îl strig, iese. Apoi am ieșit și ne-am plimbat, am mai discutat chestii, ca de obicei. Și îmi vine mie ideea că în seara de Revelion tre’ să mă amuz.
„Bilă, hai să mergem să colindăm, mai râdem de ăștia puțin, ce zici?” îi zic eu.
„Bă, da noi n-avem plug. Nici bici. N-avem nici voce. Nici strofele nu le știm. Nici cu biciu’ nu știm să dăm” îmi zice Bilă convins de nereușită.
„Nu-i bă nimic, las’ că facem rost, avem timp. Și așa mergem să ne distrăm, mai bubuim o petardă, mai ne amuzăm de x, mai bem ceva și ne mai întâlnim și cu alții.” îi spun eu zâmbind.
Până la urmă am zis că merită și am stablit să ne întâlnim pe la 19:00 și să ne distrăm. Zis și făcut. La 19:00 ne-am întâlnit. Aveam un clopoțel, atât. Din prima am avut noroc. Poartă închisă la prima casă pe care voiam s-o colindăm. Bine, practic nu colindam casă, ci pe oamenii din ea. Am sărit gardu’ amândoi și am început să deschidem lacătele și ce mai erau la poartă. Apoi bombănim, ceva stil colindă. Rădeam mai mult.
Iese o babă și ne întreabă cum am intrat.
„Păi, știți bre, am văzut cum ieșeau mai multe persoane din curte și am zis că primiți” îi zic eu.
„Aaa, da maică, cum să nu primesc, primește tanti, da n-are bani.”
„Nu-i bre nimic, noi nu vrem nimic. ” îi zic, normal, tot eu.
Apoi am plecat. Următoarea casă colindată a fost la vreun kilometru distanță. Și de aici începe „distracția”. Am colindat, blabla, omu’ a zis dacă e să ne dea vin.
„Da, cum să nu vrem?!” îi zicem noi.
„Bine. vă pun în sticla asta de 1,5L, da? vă ajunge?” spuse el
„Desigur!” îi spun eu, vesel și mândru că o persoană mă tratează ca pe un bărbat.
„Da nu-l beți pe drum, nu?” spuse tipul zâmbind
„Nu bre, îl bem acasă, cum să-l bem pe drum?! ” îi zic eu.
Și ne pune omu’ 1 litru jumătate de vin negru de butuc și plecăm. Cum am ieșit pe poartă am început să bem. Țin să vă zic că mergeam pe o stradă întunecată atunci, deci nu știam că Bilă bea câte o gură. Și am băut aproape toată sticlă în jumătate de minut. Eu. Nici nu cred că era jumătate de minut. Monstrul din mine a golit sticla așa repede, pe bune! Bilă a băut saracu’ nenorocit puțin.
„Bă, Bilă, nu m-am îmbătat bă, am băut o sticlă și sunt perfect treaz. Cred că sunt imun” îi zic eu.
După câțiva păși, poc, jos. Ăsta râde. Eu râd. Eram beat. Rău. Ajungem noi la un om la o poartă și strigăm ca retardați „Ne primiiiiiți?!” până iese ăla din casă și vine la poartă. Eu pe jos încep să-i cânt un colind care n-avea treabă cu seara aia, omu’ se uită de parcă vede un extraterestu.
„Băi, Cipriane, ce-ai mă frate? Ai chef de mistouri?” îmi spuse el.
„Steaua sus răsare, ca o taină mare, să trăiți să-mbatraniti, ca un măr, ca un păr…” îi zic eu, încercând să schițez colinda adevărată.
Omu’ a intrat în casă, noi am plecat. Am mers iar vreun kilometru și am mers la un prieten să-l colind. Iese taică-său fericit că au venit colindătorii și ne spune să începem să cântăm plugușorul.
„Steaua sus răsare, ca o taină mare, pfff, haha, bă Bilă tu știi cum era?” îi zic eu, în agonia băuturii. Încercam să găsesc versurile bune, da nu puteam zice decât altele. Pe bune!
Am stat cu omu’ vreo 5-10 minute și am plecat. Omu’ credea că râdem de el, da a dat niște bani. Apoi am mers la încă vreo 2 case și ne-am dus fiecare la casa lui.
Am mers în genunchi, ca șarpele, în patru labe, în mâini, nu știu, toate mersurile posibile, până am ajuns acasă.
Văd cum se aprinde lumina și o văd pe mama.
„Ești beat!” îmi zice ea.
„Nnuu, cum să fiu beat, n-am băut nimic.” îi zic eu, intrând în beci. Da, în beci. Eram atât de beat încât nu nimerisem casa, nimerisem beciul. M-a luat mama și m-a arătat lu’ taică-meu. El radia de fericire, după cum vă dați seama.
„Ești beat?” – îmi zice el, pe un ton și amuzat dar și nervos.
„Am băut un păhărel micuț de vin la un om.” îi zic eu.
„Ia banii ăștia și numără-i” îmi zice el, întinzându-mi 2 foi de 50 de lei.
Și încep „10, 30 de lei, 55 de milioane, 6 miliarde” (nu mai știu exact cât am numărat, dar diferența era mare. În loc de 100 de lei știu sigur că ziceam toate sumele posibile de bani)
Apoi s-a lăsat cu drumuri casă-afară să vomit tot ce mâncasem, apoi m-am culcat. Apoi l-au chemat ai mei pe Bilă, iar asta le-a zis tot. Eu eram în transă și ăla nu avea nici pe dracu’. Că nenorocitul băuse câteva guri, cât era normal. Am dormit până la 23:15 și m-am trezit.
Fericit, nu am pierdut Revelionul, dar mă cam durea capul. M-am dus la Bilă și pe drumul către el mă gândeam să-l fac într-un sacrificiu. Uman. În seara aceea timpul trecuse încet, dar sigur. Dacă nu era Bilă, aș fi spus că timpul trecuse încet, dar sigur.
micu victor
10/04/2015 at 06:2520 de ani,bani putini,chef de distractie mare.Ne-am hotarat ca Revelionul sa-l organizam in provincie, in casa de la tara a parintilor mei.O delegatie formata din 3 reprezentanti importanti ai grupului ,cu mine in frunte, ne-am prezentat in fata mamei pentru a o convinge,i-am promis cate in luna si in stele si a fost de acord.Ea trebuia sa-l convinga mai departe pe tata, dar asta nu mai era problema noastra,promisese.
In dimineata de 31 decembrie,cu totul pregatit in cele mai mici amanunte, ne-am imbarcat in 3 masini si am pornit aventura. Ne-am instalat confortabil,am despachetat bagajele si am zis sa ciocnim un pahar de inceput,sa ne mearga bine.Fetele aranjau camerele,mesele,pregateau carnea de gratar iar noi,baietii tot ciocneam de bun venit. Si tot asa pana pe la orele 19-20 cand, fetele voiau sa inceapa distractia iar noi o cam incheiasem si am adormit pe unde am apucat. Pe la ora 21,incepe sa sune mama pentru a vedea daca este totul in ordine si ne simtim bine. Pentru inceput ii raspunde prietena mea si ii spune ca sunt ocupat,la gratar.Mama insistenta, continua sa sune iar eu sa dorm. Disperata, Ioana ii raspunde din nou si ii zice ca nu ma simt prea bine,probabil de la maioneza din salate dar mama insista sa vorbeasca cu mine,simtea ea ca ceva este in neregula.M-am trezit cu greu si am facut toate eforturile pentru a vorbi clar si coerent.I-am spus mamei ca este totul in regula, ca ne-a iesit cel mai bun gratar, ca am avut un foc de artificii reusit,i-am urat „la multi ani”,am asigurat-o de toata dragostea mea si mi-am cerut scuze ca nu am reusit sa o sun la ora 12,dar era reteaua cazuta.Am avut o dictie perfecta,m-am exprimat impecabil-m-a asigurat Ioana ca am uimit-o, dar necazul a fost ca era numai ora 21. Mama a inteles in ce stare eram,a rugat-o pe Ioana sa fie ele,fetele ,de incredere,a ratat petrecerea ei de Revelion din cauza grijilor si framantarilor si nu a vorbit cu mine o saptamana.
vilcescu iulius
10/04/2015 at 06:31Cea mai tare noapte de distractie a fost chiar pe 1
ianuarie anul acesta.Revelionul l-am sarbatorit prin
munca,deh,asa a fost sa fie, la pompieri este „foc
continuu”.Tocmai de aceea mi-am invitat toti prietenii
pe 1 ianuarie la „REVELIONUL MEU”!!! Mi-ar fi parut
rau sa nu simt si eu trecerea in noul an asa cum se
cuvine.Zis si facut! Pe la ora 18,dupa ce se
odihnisera,invitatii au inceput sa vina rand pe
rand.Totul era perfect,mai bine decat visasem
:gratarul sfaraia,muzica duduia,dansul era in toi iar
voia buna la cote maxime. Suna telefonul!!! Era bunul
meu prieten si coleg cu care fusesem de serviciu in
noaptea dintre ani,era singurul pe care-l mai
asteptam .I-am raspuns indemnandu-l sa vina mai
repede dar el mi-a zis sec „-ALARMA,INCENDIU
MARE”.Am inteles ca nu glumeste iar in 2 minute am
aparut echipat in mijlocul invitatilor.Toata lumea ma
ovationa si radea, indemnandu-ma sa sting gratarul.
Toti credeau ca e o gluma buna.Am
plecat iar ei au realizat ca totul este adevarat
urmarind stirile locale.M-am distrat cu focul si apa la
-15 grade pana dimineata.A fost o „distractie” pe
cinste.Am ajuns acasa pe data de 2 ianuarie,dupa
pranz iar de atunci tot intreb cand e Revelionul.
Am auzit ca vine Pastele dar eu inca astept Revelionul!!!
Am uitat sa va mai spun ca la inceputul petrecerii am postat pe facebook comentariul „SA INCEAPA DISTRACTIA…!!!!” .Nici prin minte nu va trece cate si ce raspunsuri am primit! Asta este,poate se va intoarce roata-odata si odata!
Tudor Alexandra
13/04/2015 at 22:10In urma cu vreo 5 ani ne-am hotărât (eu si familia mea) sa mergem pentru prima data la mare in Eforie Nord,căci ne cam “saturasem” de atata Costinesti si Mamaia. Am plecat noi in zorii zilei,somnoroși dar oarecum entuziasmați. Dupa vreo 4 ore de mers cu mașina (si 3 opriri in care am dat la gâște ) am ajuns in sfârșit la destinație. Plaja plină de la un capăt la altul, cu greu am reușit sa găsim un loc unde sa ne instalam. Imediat ce am reusit eu si fratele meu am intrat in apa, eram inca mititei asa ca aveam colace de salvare. Imi amintesc si acum ca aveam buzele mov si ne dârdâiau dinții in gura din cauza apei destul de reci ținând cont ca eram in mijlocul verii. In fine, luându-ne cu joaca si bălăcitul, încet-încet ne-am îndepărtat de locul in care se aflau părinții noștri, iar plaja fiind plină nu i-am putut gasi. Atunci, ca orice copii de 7,respectiv 10 ani ne-am panicat, fratele meu mai mic chiar începuse sa plângă. Eu totusi mi-am revenit oarecum si la îndemnul meu am inceput amândoi sa ne căutam părinții, si ei pe noi fiindca nu ne văzuseră de 30 de minute. :)) Tot întrebând diverși oameni, un tip de acolo ne-a dus la un fel de “stație” ca sa zic asa, unde se afla un alt domn care anunța prin intermediul microfonului toți copiii pierduți pe plaja (si nu erau putini) :)))). Cand a ajuns la noi a inceput sa ne descrie minuțios, tatăl nostru a auzit anunțul si a venit acolo sa ne recupereze. Doamne, cat de rusine mi-a fost cand se holba toata plaja la mine! In final ne-am regăsit părinții ( nu au scăpat fara sa cumpere un CD de la tipul care făcea anunțurile, fiindca ne-a ajutat si na..) si chiar si astăzi, cand imi amintesc aceasta întâmplare pur si simplu ma bufnește rasul!
Ariel
14/04/2015 at 17:38Cu puțină întârziere, dar am ales cele mai epice trei comentarii.
1. Diana. http://arielu.ro/thanks-man-merci-multumesc-toda-raba-koszonom-szepen.html#comment-102423
2. Julia. http://arielu.ro/thanks-man-merci-multumesc-toda-raba-koszonom-szepen.html#comment-102545
3. Doina. http://arielu.ro/thanks-man-merci-multumesc-toda-raba-koszonom-szepen.html#comment-102520
Doamnelor, verificați-vă e-mailul, vă rog. :)
Mulțumesc tuturor pentru comentarii și povești faine.
vilcescu doina
14/04/2015 at 20:06Multumesc mult! Bucurie MAXXima!