Viața cu dreaduri

Când mi-am făcut dreadurile, în august 2008, eram încă în liceu și arătam foarte amuzant. Erau mici, scurte, stăteau în sus și arătam fix ca un arici.

Directorul de la liceu mi-au zis că arăt ca un clovn și să nu mai vin așa la școală. L-am ignorat atunci, citind regulamentul interior (sau cum se numește) și văzând că nu zice nimic de dreaduri sau frizuri.

După alte remarci stupide a tăcut și m-a acceptat așa.

Prin tramvai se uita toată lumea la mine ca la un extraterestru.

Mulți oameni mă opreau pe stradă șocați, întrându-mă cum naiba mi-am făcut părul așa. Mulți îmi ziceau direct: “Astea-s d-alea frecate cu zahăr, nu?” sau “Astea se fac cu ceară, nu?”. Stăteam să le explic că nu, nu așa le-am făcut.

În ultimii ani, însă, rar “simt” că cineva mă mai privește șocat… deși părul este mult mai lung și iese și mai tare în evidență acum.

Azi a venit la mine tipa din poza de mai sus. Vreo 30 de ani avea. Era cu o altă gașcă de fete, vânzătoare. Mi-a zis: “Băiatu’, vreau și eu să-mi pun părul tău pe cap, să văd cum îmi stă, să-mi fac o poză. Pot?”

Cu drag. :)

Mi-am luat dreadurile în mână și i le-am oferit. Le-a luat și si le-a trântit pe cap. Și-a făcut apoi niște selfie-uri. Tipele din jur râdeau în hohote și îi făceau și ele poze. Mă simțeam ca o maimuță.

“Hai, fată, lasă-l, ca-l ții așa deja de cinci minute…” îi spune o altă tipă după câteva minute bune de stat în poziția ce se vede în poză.

Când sunt întrebat “Cum arată o zi din viața lui Ariel?” niciodată nu știu ce să răspund. Dar, uite, asta-i o mostră din ziua mea.

Cam așa-i viața cu dreaduri. Am dreaduri de 7 ani și îi o experiență faină. Aici am luat un interviu dreadurilor mele. Zici că-s nebun.

---