BrandLeft
BrandRight
Poveşti

Arielul din copilărie, fascinat de tot ce-i în jurul lui

Arielul din copilărie, fascinat de tot ce-i în jurul luiAzi dimineață, în timp ce-mi găteam cu bucurie micul dejun, am dat play la un playlist cu TED Talk-uri. Și, long-story-short, tipa de pe scenă a invitat pe oricine din sală, un voluntar, să vină cu ea pe scenă. Cred că a zis ceva de genul: “Am nevoie de un voluntar pe scenă cu mine, haide, oricine…”

Și, în timp ce îmi tăiam ciupercile, am sesizat un moment “awkward” în care părea că nimeni nu voia să fie voluntar pentru tipa de pe scenă. Ba chiar și eu mă gândeam… în ce alte TED Talk-uri am văzut un speaker chemând un voluntar pe scenă …?

Apoi ea a zis clasicul “Haide, nu toți deodată, pe rând… totuși, cineva? Nimeni? Chiar nimeni? Suntem sute de oameni în sala asta…”

Și-n cele din urmă un domn a urcat pe scenă alături de ea.

Ea i-a mulțumit, i-a întins o sumă de bani, și i-a spus ca poate să se ducă la locul lui.

Deși până în acel moment fusese liniște în sală, și parcă toată lumea “se ascundea” și se ruga să nu fie “strigată la catalog”, când voluntarul a fost trimis înapoi la locul lui cu 20 de lire în mână, sala a început să râdă teribil.

Și vreau să ajung fix la esența acestui mic experiment din care am învățat azi dimineață, în timp ce îmi sfârâiau ouăle ochi în tigaie, și anume:

Modul în care gândim ne afectează în proporție de 100% acțiunile.

“Serios, Ariel, iar vii cu rahaturi d-astea motivaționale?” – e ok, știu că știm cu toții treaba asta deja.

Dar e incredibil cât de des uităm această esență simplă. Și chiar dacă, de fel, sunt un pozitiv și un optimist, micul meu dejun a venit cu un reminder sănătos azi dimineață: și anume să am grijă la modul în care gândesc, ca nu cumva să-mi tai ca fraierul craca de sub picioare aiurea.

Tipa de pe scenă, în TED Talk zic, nu la mine în bucătărie, că n-am nicio scenă la mine-n bucătărie, a explicat apoi ce-au gândit toți cei care nu s-au oferit voluntari și nu s-au ridicat în picioare spre a face pași spre a veni la ea:

– “Sunt prea departe de scenă.”

– “Dacă o să mă fac de râs?”

– “Lasă, că din atâția oameni sigur se va ridica cineva…”

În comparație cu domnul care s-a dus pe scenă, de bună voie, care cel mai probabil a gândit ceva complet diferit, din seria:

– “Ce oportunitate bună să ajung pe o scenă în fața a sute de oameni, chiar azi, când m-am îmbrăcat frumos.”

Într-adevăr, domnul a stat pe scenă vreo 10 secunde cu totul și s-a ales cu 20 de lire – deci nu mare brânză. Dar … tot s-a bucurat, tot are o poveste de zis, tot a trăti o experiență relativ unică … nu?

Arielul din copilărie, fascinat de tot ce-i în jurul lui

Pentru mine gătirea micul dejun n-a fost mereu o bucurie, nu m-a educat nimeni așa, nu mi-a zis nimeni că o să mă simt bine în fiecare dimineață dacă-mi gătesc singur ceva bun. Mai ales în ziua de azi când pot să cobor din bloc și să iau micul dejun 10 minute mai târziu, gătit de bucătari cu experiență.

Dar cum nu-mi plăcea faptul că dormeam până târziu și evitam să ies din pat, încet-încet am transformat gătirea micului meu dejun într-un mare-mare trigger de “zi bună”. Ăla-i timpul meu matinal cu mine, timpul meu de trezire, în care mă respect bine-bine și-mi gătesc cum nimeni nu-mi poate găti. Cu atât sunt mai bucuros dacă pot găti pentru mai mulți oameni micul dejun – gen când merg la mama în vacanța de Crăciun și gătesc pentru toată familia.

Omul care nu ieșea din pat dimineața și care n-avea nicio treabă cu gătitul, acum iese în fiecare dimineață din pat cu bucuria asta simplă de a prepara prima masă a zilei. O acțiune care poate fi banală, dar căruia eu am ajuns să-i dau mult sens “pozitiv”.

Trecând de la TED Talk-uri la micul dejun, am ajuns la una dintre cele mai noi descoperiri făcute de mine despre mine (o descoperire care poate să pară superficială, dar nu cred că este) – și anume că nu fac postări pe Instagram dacă sunt la mine în oraș. Sau o fac, dar o fac muuuult mai rar decât atunci când călătoresc.

Îmi amintesc foarte vivid momente din copilărie când stăteam pe jos, în fund, pe covor, și mă jucam cu niște mașinuțe și niște super-eroi. Erau niște bucăți de plastic care mă fascinau teribil. Dar, de fapt, nu. Nu mă fascinau bucățile de plastic… Cât mă fascina ceea ce puteam să-mi imaginez alături de acele bucăți de plastic.

Îmi amintesc cum uneori puneam capul pe jos, pe covor, și priveam de la 3-4 cm distanță interioarele mașinuțelor cu care mă jucam. Eram foarte “acolo”. Foarte prezent.

Și-n viața de zi cu zi acest “foarte prezent” parcă a dispărut. Pentru că reușesc, cumva, mereu să fiu distras de acțiuni lipsite de esență sau de gânduri mai puțin pozitive, griji, habar n-am.

Cert este că prin București, oricât m-aș plimba, parcă nu mai văd nimic “frumos”. Nimic care să mă inspire. Nimic care să ajunga pe contul meu de Instagram.

Și cu toate astea, oriunde aș călători, redevin aproape instant Arielul din copilărie, fascinat de tot ce-i în jurul lui. Fotografiez toate banalitățile și le dau semnificație.

Deci ce se petrece cu mine? Să fie explicația aia enervantă cu “te-ai plictisit” de orașul tău? Sau aia cu “ești într-o rutină”?

Mă îndoiesc. Mă îndoiesc sincer. Nici plictisit nu sunt și nici rutinat nu sunt.

Dar, cel mai probabil, mereu sunt entuziasmat de călătorii și mereu prea angrenat în realitățile mai puțin fericite ale orașului pe care-l știu pe dinafară. Iar toate astea sunt gânduri ce se petrec la mine-n cap.

În încheiere, după toată filosofia asta, două lucruri mai vreau să spun:

1. O să fac un exercițiu de a găsi poezie …

… chiar și-n tot ce-mi pare simplu și banal în jurul meu. Și o să fac asta pe contul meu de Instagram și o să marchez totul cu hashtagul #poezieoriunde – căci în perioada asta oricum nu călătoresc și, aparent, nu prea văd poezie pe nicăieri dacă nu mă străduiesc oleacă.

Feel free to join me. Probabil că ăsta-i cel mai fain sentiment: să știi că nu ești singurul “nebun”, să-ți găsești “comunitate”. So, please, join me.

2. Să întreb dacă tu ai o soluție …

… la toată situația asta. E careva care a învățat de-a lungul timpului să fie tot mai des “fascinat” de ce-i în jurul lui?

Dă-mi cu “share” la trucurile de care te folosești tu, așa cum fac eu cu micul dejun. Căci dacă facem schimb de idei și “trucuri” ne facem un bine reciproc, e evident, nu?

Asta-mi amintește de un citat care-mi place mult: “Dacă eu am un măr și tu ai un măr și facem schimb de mere, fiecare dintre noi o să avem câte un măr. Dar dacă tu ai o idee și eu am o idee și facem schimb de idei, fiecare dintre noi o să aibă câte două idei.” – sau așa ceva.

PS: Da, îmi vine să-mi pozez în fiecare dimineață micul dejun și să-l pun pe Instagram, dar mi-au zis prietenii că deja exagerez cu cât de des am făcut asta. Hehe!


Am scris rândurile astea la invitația celor de la Hochland, care după 25 de ani de prezență pe piața locală, își îndeamnă consumatorii să vadă jumătatea plină a paharului și să se bucure de lucrurile simple întâlnite la tot pasul. Uite aici spotul lor cel mai recent.


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

1 comentariu

  • Reply
    Fii predispus la poveste - Ariel Constantinof Blog
    07/11/2018 at 11:11

    […] câteva zile scriam despre Arielul din copilărie, despre cât de fascinat eram în copilărie de tot ce era în […]

  • Vezi alte comentarii:

    Comentează