Când lumea mă întreabă din ce-mi câştig existenţa, eu le răspund că e şaizeci gramul…

Azi, zi excepţională de luni, Arielul cel flămând s-a decis să facă o oprire la un Spring Time să-şi ia ceva de haleală.

Zis şi făcut. Ascund bicla undeva prin centru, o leg, o pup, îi spun să nu se lase furată de nimeni şi mă duc cu încredere în fastfoodul scârbos. Cer ce am de cerut şi mă duc să-mi găsesc o masă.

“Jah!”. Aud din spate. Jah fiind Dumnezeul rastafarienilor… şi ăştia din urmă fiind ăia cu dreaduri… şi dreadurile fiind cârnaţii aceia ce-i am pe cap…

Ignor strigătul din spate, zâmbesc sec, şi mă aşez la o masă.

“Jah!”, zice iar un tip, tatuat frumuşel pe mâna dreaptă ca în Miami Ink-ul de pe Discovery.

Ridic privirea, zâmbesc şi zic: “Da?”.

“Ceva de …” şi face un semn cum duce o ţigaretă imaginară de la gură înspre aer şi înapoi în gură, pufăin cu patos … “… ai?“.

“Nu, n-am…”

Eram la o distanţă de 3-4 metri unul de altul. În jur erau mulţi cetăţeni plictisiţi care-şi luau masa de prânz… iar noi vorbeam în gura mare de iarbă. De droguri. De ilegalităţi care m-ar putea băga aşa frumuşel la puşcărie.

“Dacă nu ai nici nu mai vorbesc cu tine.“, zice el supărat.

“Foarte bine.“, îi răspund ironic.

După vreo 10 minute omul pleacă cu amicul său. În mâna dreaptă ţinea un iPhone, în mâna stângă o cutie de Mac. Fan Apple omul, dar deloc hipster.

Plec şi eu la 5 minute după el şi, culmea, ca să vezi cum e viaţa, mă întâlnesc cu el pe stradă la vreo 100 de metri de fastfoodul în care ne-am cunoscut.

Mă vede de la distanţă şi mă pupă la fel de imaginar cum trăgea cu patos din iarba aia dorită.

Îi zâmbesc sec şi-mi zic în gând: “Ce om fericit.” … era a 3-a oară când mă făcea să zâmbesc azi!

“Totuşi, bă, n-ai şi tu nimic? Că-s obosit şi vreau să fumez, frate!”, insistă el.

“Băi, nu, n-am.”

“Bine, dar dacă e… pot să te sun? Îmi dai numărul tău?”

Şi, nici acum nu ştiu din ce motiv, îi zic: “Da, sigur, 0722.227.331 e numărul meu.”

Scoate omul iPhone-ul, se chinuie să-l folosească, îmi notează numărul într-un Note (nu m-a salvat ca contact!) şi mă întreabă: “Şi cum te cheamă?”

“Ariel.”

“Să mori tu?!”

“Da, ca pe Dero, dar Ariel. Îţi arăt buletinul.”

“Nu, mă, e ok, te cred. Auzi, dar dacă te sun, vezi, nu vorbim d-astea la telefon, da? Că eu sunt din ăla care nu vorbeşte, ne întâlnim, da?”

“Da…”

Şi a plecat. Şi am plecat şi eu…

Şi apoi mi-am dat seama în ce m-am băgat … foarte calm, fără să mă gândesc nicio clipă, fără niciun motiv anume.

“Focus on the journey, not the destination. Joy is found not in finishing an activity but in doing it.” – Greg Anderson

Ş-acu’ să-mi fie ascultat telefonul…

---