Interesant

Câte vieți au fost salvate de cărți

Zilele trecute am ajuns la Muzeul Literaturii Române (da, există așa ceva, în București … știu, nici eu n-aveam habar) unde am reușit să mă teleportez în trecut – și anume prin 2006.

Cum am reușit să mă teleportez? Păi, am vizionat un film românesc filmat în Bucureștiul de acum 10 ani – și anume “Legături bolnăvicioase”.

Film pe care, desigur, îmi amintesc perfect că l-am văzut când eram prin liceu, la 1-2 ani după apariție probabil, că era cu subiecte tabu, cu incest, cu homosexualitate … în fine, de fapt, cu “sexualitate” și deja e îndeajuns de tabu pentru România lui 2006, nu?

Oricum, șocant să vezi cum arăta Bucureștiul când mergeam eu la liceu, ce mașini erau pe străzi, cum se îmbrăca lumea … zici că au trecut 50 de ani, nu 12.

Dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre faptul că filmul (și habar n-aveam treaba asta) a fost ecranizat după o carte scrisă de Cecilia Ștefănescu prin 1995 (publicat în 2002?), la scurt timp după ce-a terminat liceul.

Cecilia era cu noi în sală, a vizionat alături de noi filmul, și apoi a stat o vreme să răspundă la curiozități și întrebări.

Și m-a “atins” ceva ce-a cugetat ea chiar acolo, în fața noastră, sub o formă de monolog spontan.

A zis că s-a dus recent la medic și au pus-o să aștepte mult pe holuri. Astfel că a avut timp să observe ce-i în jurul ei, să analizeze oamenii care vin la spital, doctorii, atitudinile, interacțiunile și tot așa.

Și a avut acest gând “greu”, cum că meseria de medic este incomparabilă cu meseria ei, de scriitor. Că o decizie de medic poate salva o viață sau, dimpotrivă, în timp ce deciziile ei, de scriitor, au efecte mult mai mici, sau deloc.

Nu mi-am notat exact ce-a zis Cecilia, dar a zis ceva de genul: “Ce contează cum scriu eu o propoziție în cartea mea?”

Și, doamne, ce-am mai rezonat cu ea! Nu că aș fi eu scriitor, dar cam din 2006 tot scriu și trăiesc din această “meserie” de scriitor.

Și, doamne, ce-am rezonat cu ea – mai ales în contextul în care de-a lungul acestor ani mi s-a întâmplat să fiu certat pentru modul în care m-am exprimat pe alocuri, sau modul în care am expus niște gânduri sau trăiri, sau poate niște ironii un pic exagerate.

Și mereu m-a iritat când oamenii m-au certat.

Un medic dacă ia o decizie greșită sau proastă, e posibil să facă mult rău.

Dar eu? Eu? Cât poate să afecteze modul în care scriu eu rândurile astea?!

“Lăsați-mă-n pace!” mi-a venit să urlu de multe ori citind comentarii la scrierile mele.

Dar Cecilia a întors apoi toată cugetarea asta:

Abia atunci când vei lua la fel de în serios munca pe care o faci, indiferent de ce muncă faci, precum o ia un medic pe a lui … abia atunci creezi ceva cu adevărat valoros.

Când a scris cartea, Cecilia se juca. Sigur, a pornit de la niște trăiri adevărate, autentice, dar s-a jucat. Precum ziceam, abia terminase liceul, și chiar dacă cochetase cu scrisul de când era prin generală (așa susține ea, și o cred), scrisul este și va fi mereu (și) o joacă. (cam tot ce ține de zona artistică, presupun, e o joacă, nu?)

Ani mai târziu, însă, primește mesaje de la oameni care au fost puternic impactați de scrierile ei. Și de ecranizarea aferentă. În care, apropos, joacă și Tudor Chirilă.

Oameni care-i mulțumesc pentru cartea scrisă, pentru că le-a dat curaj. Pentru că i-a făcut să ia decizii grele. Pentru că, pe scurt, le-a schimbat viața.

Un medic are o presiune incredibilă pe umeri, constant, ca să salveze rând pe rând vieți de oameni.

Dar aceeași presiune și aceeași responsabilitate trebuie s-o aibă fiecare dintre noi ca să facă o treabă cu adevărat bună.

Așa că, da, ok, nu mă lăsați în pace! Trageți-mă la răspundere, certați-mă dacă scriu prostii, certați-mă dacă scriu greșit, dați-mi în cap dacă sunt prost. Că doar așa o să învăț și o să devin mai bun.

O carte scrisă bine, un film muncit calumea și o operă de-a lui Mozart pot impacta mase de oameni, generații de-a lungul a sute de ani – și oamenii ăștia nici nu-s medici. Și nici nu știu ei, atunci când creează, ce efecte vor avea lucrările lor peste ani.

Dar asta-i toată frumusețea. Să faci ce faci cu responsabilitate.

În fiecare dimineață, când ne dăm jos din pat, încercăm să dăm “un sens” zilei noastre. Și vieții, în general.

Căci … ce sens are viața, cu adevărat? N-a aflat nimeni.

Cam așa e și cu munca pe care o facem – dacă nu scrii “cu intenție”, dacă nu dai “un sens” scrierilor tale, atunci ele devin doar niște prostii într-o realitate pe care încă n-a descifrat-o niciunul dintre noi.

Stau acum și mă întreb câte vieți au fost salvate de cărți de-a lungul anilor. Sau, dimpotrivă, câte “n-au fost salvate”.

Cecilia, dacă citești rândurile astea vreodată, îți mulțumesc – ai fost inspirație curată pentru mine. :)


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

Comentează

Vezi alte comentarii:

Comentează