Peste mări și țări

Copenhaga în 3 zile, 2800 de cuvinte și 56 de poze

Pentru al 5-lea episod din Paralel am fost în Copenhaga, Danemarca, unde știam foarte clar că o să-mi placă căci îi una dintre “capitalele pedalatului urban”… dar altfel, nu știam prea multe. Baza de la care am plecat a fost acest ghid scris de Sabina.

Cu una-două săptămâni înainte să ajung în Copenhaga am întrebat în stânga și-n dreapta dacă știe careva vreun om din zonă, cineva care să-mi arate lucrurile faine de acolo. Și nu, n-am depistat niciun român care să fie acolo fix în cele trei zile cât am fost eu, dar aparent orașul are destui români de “descoperit” la fața locului.

Am aterizat în Malmo, căci era mult mai convenabil zborul până acolo decât până la Copenhaga direct, am luat un bus până la gara centrală din Malmo, și de acolo un tren până la gara centrală din Copenhaga. Transferul ăsta a durat vreo două ore și a costat, în lei, vreo 100 și-un pic.

Când am ieșit din gara centrală din Copenhaga am dat nas în nas cu o mare de sute de biciclete parcate, așa cum era de așteptat. M-am uitat după bicicletele portocalii de la Donkey Republic (un sistem foarte fain de inchiriat biciclete, extins prin mai toată europa de vest) și m-am ales cu Snickers – prima mea bicicletă închiriată. Totul cu telefonul, online, fain-frumos. Am pus tot bagajul pe ea și am pedalat jumătate de oră, încet, absorbit de tot ce vedeam pe stânga și pe dreapta, până la hotel.

Una dintre primele lucruri pe care le-am simțit și gândit despre oraș a fost că toată lumea pare a fi foarte bine îmbrăcată. Nu, de fapt, nu “bine”, ci foarte atent. Îngrijit. Elegant, chiar. Pe biciclete, chiar, la sacou și papion. Am simțit un procent mare de “respect de sine” numai uitându-mă la oamenii din jur.

Desigur, în Copenhaga există și imigranți, dar procentul este relativ scăzut, 73% din populația orașului fiind de origine daneză. Vezi pe stradă arabi, est-europeni (greu de “ghicit”), oameni de culoare, dar destul de rar și mai degrabă în “cartierele lor”. Cel mai vizibil și central cartier de genul ăsta pare a fi Nørrebro. Dar am observat, fascinat, că imigranții par a fi foarte bine asimilați în societate. Chiar dacă la un Google distanță găsești “scandal” pe subiectul ăsta, cu ochiul liber pare că se înțeleg bine, le place societatea daneză și sunt parte activă din ea.

Am simțit asta și prin prisma oamenilor pe care i-am văzut pe acolo, printre care și-un bulgar mutat acolo de vreo 8 ani, o columbiancă de doar două săptămâni și alții…

Adesea, având aparatură foto cu mine și mai multe ghiozdane, mă surprindeam fiind mai precaut decât ar fi fost cazul, ținând bagajele foarte aproape de mine, legate între ele, panicat să nu-mi ia cineva bicicleta închiriată… Dar totul era în capul meu. Danemarca este una dintre țările cu cea mai mică criminalitate, unde lumea o duce atât de bine încât pur și simplu nu se fură.

La un moment dat, în cel mai turistic loc pe care l-am vizitat în oraș, și anume la statuia sirenei lui Hans Christian Andersen, era un smartphone pe jos, printre picioarele multora care priveau doar în sus, nu chiar pe podea, ci pe niște pietre. Am încercat să înțeleg dacă cineva scăpase telefonul, dacă cineva l-a uitat acolo, sau care-i faza, dacă pot să fac o faptă bună. Am urmărit situația și deși telefonul era în văzul tuturor, nimeni nu s-a atins de el. Nimeni nu se întreba, prea vocal, ce-i cu el. Mi se părea că-s singurul care observă telefonul. După o vreme un domn a venit agale, din depărtare, și-a luat telefonul, a mai tras un selfie, și a plecat mai departe. Părea, sincer, că și-l uitase acolo vreo 10 minute…

Vineri seară, abia ajuns în oraș, am dat o fugă să cunosc una dintre puținele “conexiuni” făcute, pe Tsvetan, bulgarul. Mă chemase într-o cafenea care seara se transforma în bar/berărie, unde doi tipi cântau fenomenal la chitară, într-un loc în care, înghesuiți, eram 9 oameni la 4 mese diferite. După un pahar de bere și niște socializare, Tsvetan mi-a zis că are o surpriză pentru mine, mergem la o chestie “tare”, dar “nu-ți zic despre ce-i vorba până nu ajungem”.

Zic bine, urcăm pe bicle și pedalăm iar prin oraș. Pe zi erau 17 grade Celsius, seara se lăsau spre 10-12, iar eu veneam de la 30+, deci mi-era răcoare.

Pe drum mi-a spus să nu mai inchiriez biciclete care n-au far și stop, căci polițiștii dau amenzi mari și a avut de-a face de mai multe ori cu ei.

Și, într-un final, am ajuns în fața unei biserici mari – Natkirken. La intrare era plin de tineri, hipsteri, tatuați și nu numai. N-aș fi zis că erau “dubioși”, erau foarte “normali”, dar nu erau genul de oameni pe care-i vedeai ușor pe stradă. Am intrat în biserică și m-a lovit o lumină roșie alături de niște beat-uri chill. Biserica era plină de tineri întinși pe jos, pe scaune, peste tot, care parcă meditau. De fapt, doar ascultau muzica. În față era o DJ-iță, una dintre cei trei ce aveau să pună muzică în seara aia.

Bulgarul se știa cu oameni din zonă, așa că mi-a zis să iau un loc unde am chef și să mă simt bine. Am stat vreo 20 de minute pe acolo, fascinat de cei din jurul meu, de evenimentul ce avea loc, de toată ciudătenia și frumusețea … și apoi am plecat. Era prea mult pentru prima zi.

Am mai înțeles de la Tsvetan că nu prea vezi poliție pe stradă pentru că rata de criminalitate, de orice fel, este foarte mică, iar amenzile sunt foarte mari. Îmi explica el că, de fapt, populația este foarte bine educată.

În trei zile de umblat în sus și-n jos prin capitala Danemarcei am văzut o singură mașină de poliție, și asta la 5 minute după ce mi-a spus bulgarul că-i foarte rău că n-am stop la bicicletă. Atât. Ah, ba nu, și o dubă la protestul pe care l-am prins.

Revenind la cartierele din Copenhaga, cel mai recomandat a fost Nørrebro, și într-adevăr … e o parte “diferită” a orașului, e partea prin care se citește cel mai ușor globalizarea, prin care vezi cea mai multă artă stradală și cele mai multe magazine “de alte naționalități”.

În Nørrebro mi-au plăcut, în mod special, strada Steffansgade – o străduță cu magazine mici și faine și cafenele pline-ochi. În fine, unde nu-s cafenelele pline ochi în orașul ăsta?

Impresia generală este că danezii sau copenhaganezii (?!) au un obicei fain de a ieși și a socializa mult și des. Nu zic că beau multe beri în fiecare seară, dar nici nu pot să zic că îi vezi stând în casă … mai ales acum, vara.

Tot în Nørrebro mi-a fost recomandat Assistens Kirkegård, un cimitir parc prin care oamenii făceau jogging, picnicuri, își plimbau bebelușii, și din ce-am înțeles se întâmplă pe acolo și evenimente mai distractive, dar nu se dansează pe morminte, ci doar pe lângă. Acolo sunt înmormântate mai multe personalități daneze, printre care chiar și Hans Christian Andersen.

Mi se pare faină tare ideea asta de a transforma un cimitir într-un mare parc în centrul orașului, un spațiu calm, liniștitor, dar nicidecum macabru sau sumbru sau trist.

Tot bulgarul îmi spunea, fascinat, că Danemarca are printre cele mai multe decese cauzate de cancer, în topul European (și cred că și din lume), cu 30% dintre totalul de decese fiind cauzate de cancer. De comparat cu România în care doar 19% dintre decese sunt cauzate de cancer. Nu cred, sub nicio forma, că-i mai mult cancer în Danemarca, ci mizez pe faptul că există tot mai puține decese cauzate de alte boli sau din alte cauze (accidente) față de multe alte țări – și chiar și România. Dar n-am verificat, tind doar să cred că există o sămânță de adevăr în felul meu de a interpreta lucrurile, haha.

Interesant ar mai fi faptul că Danemarca-i în topul țărilor cu o populație fericită – top 3 țări din lume. Ironic, umblă vorba că în țările “nordice”, printre care și Danemarca, rata de sinucideri ar fi foarte ridicată. Adevărul este că-n anii 1950-1960 Danemarca avea o rată mare de sinucideri, dar de atunci lucrurile s-au schimbat radical, acum fiind în rând cu multe alte țări Europene, cu o “rată firească” de sinucideri.

Copenhaga are o populație de doar 775 de mii de locuitori, dar crește rapid. Dintre cei 775 de mii, 41% au declarat în 2017 că “bicicleta este modul preferat de transport în oraș”. Lucru pe care pot să-l confirm, distanțele sunt mici și pedalatul este foarte accesibil și ușor, infrastructura locală fiind de nota 10 cu felicitări.

Mi-a plăcut să observ că există niște “reguli nescrise” în cultura pedalatului local. Gen: ridică mâna dacă urmează să tragi pe dreapta. Pfoa. Habar n-aveam că există așa ceva sau că ar conta. Dar, cu pistele lor, are sens, că-s mulți și e nasol să încurci. Totodată toată lumea semnalizează, chiar dacă sunt doar ei pe toată strada. Era 11 noaptea, străduțele pustii, dar bicicliștii de vizavi și de departe din fața mea tot semnalizau.

Bicicleta este, de departe, cel mai respectat “lucru” din oraș. Șoferii și pietonii sunt foarte atenți la bicicliști și le oferă uneori mai mult respect decât ar fi cazul. Dar asta-i fain. Uneori mă așteptau în trafic mașini care voiau să facă dreapta, și erau cu 50 de metri în fața mea. Îmi dădeau, efectiv, prioritate. Chiar dacă semnalizam din timp că și eu fac dreapta, deci nu-i risc să mă calce … ei tot mă așteptau.

E uimitor cum România… sau București… m-a făcut să mă simt prost când primesc respect. Sunt obișnuit să fiu călcat în picioare “acasă”, să ma lupt pentru respectul care mi se cuvine … dar în Copenhaga lucrurile stau complet altfel.

Toată lumea zâmbește. Mă refer la danezi, nu la cei veniți de peste graniță. Toată lumea e drăguță, toată lumea știe engleză la perfecție, toata lumea zâmbește și unii chiar se bagă în seamă, ceea ce ai spune că-i atipic noridicilor, fiind cunoscut faptul că-s mai “reci”.

Dar nu. Din ce-am observat, sunt chiar de treabă, deschiși, te respectă și te ajută rapid, toată lumea. “Reci” îți dai seama că sunt atunci când nimeni nu pare să vorbească treburi personale. Dar, cred că asta ține de educația și cultura locală.

Altfel, în cele 3 zile prin Copenhaga, am mai aflat că o Tesla este extrem de silențioasă – era să mă calce una, nu știu când a apărut în calea mea, că n-am auzit nimic.

Apropos de Tesla, am prins și un protest “verde”, pe ecologie, care îl certa pe Trump că iese din convenția de la Paris și nu crede în încălzirea globală. Protestul era mai mult o fiestă, cu oameni de toate vârstele, cu muuuulți copilași, cu multe pancarte și veselie, muzică, voie bună…

În aceeași zi am auzit și un “Ioaneee, hai bă, da-i pedalăăă!” și am întors capul. Am văzut doi români (i-am luat după limbaj, haine și fețe, erau ușor de descusut) pe două biciclete de tip ricșa. Am scos camera și am dat rec, doar să prind audio: “Salut. V-am auzit vorbind română. Care-i faza, ce-i cu bicicletele astea?” am întrebat ca prostul.

Și tipul, pe la 30-40 de ani, mi-a răspuns că face asta de 4 ani încoace, dă o chirie de o mie de euro pe săptămână pe bicicletă și restul e profit. Atât a apucat să zică, că la final a băgat un “Hai că tre să mergem la o comandă, salut!” și a traversat cu Ioan, care părea că-i nou în Copenhaga.

Fun-fact: Danemarca este prima țară din lume care a legalizat pornografia, anume în 1969.

Trei locuri care mi s-au părut faine și pe care le-am descoperit întâmplător:

Podul Inderhavnsbroen, peste care trece și o pistă lată de biciclete, se deschide periodic ca să treacă pe sub el vaporașele mai mari. Momentul de deschidere m-a luat prin surprindere când stăteam ca fraierul pe acolo și ma uitam în gol. Și mi-a plăcut la nebunie tot procesul de “închidere” și “deschidere” a podului, reacția oamenilor și cei doi “paznici” relativ vârstnici care tot dădeau turiști la o parte de pe pod.

Parcul Superkilen, care-i tot în Nørrebro, este făcut din tot felul de chestii din alte țări. Nu știu să explic: o bancă clasică rusească, o masă de ping-pong tipică africanilor (glumesc, nu-mi amintesc ce mai era, dar la modul ăsta…) și scaunul lui Brâncuși. Este un spațiu deschis foarte atipic și fain, un spațiu care te face să uiți în ce țară ești.

Statuia cu Mica sirenă, după scrierile lui Andersen, chiar dacă nu-i atât de specială, zona aceea este superbă. E un colț de Copenhagă construit ca palmierul din Dubai. Și-n fine, din ce-am înțeles, Sirena este unul dintre cele mai faimoase și populare locuri pentru turiști, dar nu se știe exact motivul, căci chiar nu-i mare lucru. Poate că-i cum ziceam eu, e fain prin zonă. Statuia e meh.

Mâncarea-i bună peste tot, pare că e greu să dai de servicii proaste prin Danemarca. Există pe alocuri multe fast-fooduri deschise până târziu, și am văzut mulți danezi mâncând la ore târzii prostii gătite la foc automat de minoritățile din oraș. În mod special mi-au plăcut Falafel Factory – loc micuț cu falafel de mai multe feluri, cum nu mi-a mai fost dat să văd. Bun tare și la preț decent. Și chiar și mai bun decât falafelul: Wraphouse. Unde-ți fac un wrap incredibil de bun chiar în fața ochilor. Fac pe loc și lipia, și se vede totul prin geam. Am filmat fain pe acolo.

Apropos, ceva care m-a impresionat într-un mod negativ ar fi faptul că se fumează înăuntru. Nu știu dacă-i legal sau nu, dar în mai multe localuri se fuma în interior. Și există o oarecare “seriozitate” în ale fumatului – pare că mulți danezi fumează. Intrasem într-un Seven-Eleven (Mega Image-ul lor) și casierița mi-a zis la un moment dat ceva în daneză. I-am zis “Hă? I mean … english?” și mi-a răspuns: “Ah, sorry, I want to go for a cigarette, but take your time.”. M-am grăbit să cumpăr două banane și o apă și, până să bag totul în ghiozdan, femeia era deja în ușa magazinului, cu țigara aprinsă.

Și dacă tot vorbim de țigări, am vizitat și Christiania, un loc din centrul Copenhagăi cu un soi de administrație proprie. Pe scurt: o fostă bază militară, părăsită, în care au intrat niște hipioți în 1971. Au început să-și ducă viața acolo și, acum, are o populație de 900 de locuitori. În fond, e ca un cartier cu niște intrări mai atipice, cu mult graffiti, cu mulți dubioși și cu multe droguri. Muzică, concerte, evenimente, baruri, totul cu cash… Un loc despre care sunt multe de spus, dar în care nu m-am simțit confortabil să scot camera de filmat deloc.

În ultima zi m-am dus în cel mai mare parc pe care l-am ochit pe harta orașului. Voiam să pedalez cât mai mult, să văd cum arată zonele mai îndepăratate, cartierele mai de la margine… Și am ajuns în parcul Valby – Valbyparken – un spațiu absolut imens de natură, cu grădini de toate felurile … o plăcere. Acolo am stat vreo două ore pe o bancă și am ridicat drona și am băut o cafea. Când să strâng totul și să plec spre casă, am observat în jur că tot felul de oameni aruncau cu frisbee-uri de toate culorile în tot felul de direcții.

Atunci l-am cunoscut pe Lars, un tip care umbla singur prin parc și arunca discuri colorate. L-am întrebat care-i treaba și mi-a spus că se joacă “frisbee golf” sau “disk golf”, unul dintre sporturile care cresc foarte repede prin Statele Unite și se joacă foarte mult prin Finlanda și Suedia și, evident, Danemarca.

Lars a fost cel mai de treabă danez cu care am ajuns să-mi petrec 18 coșuri de disk golf, căci m-a invitat să joc și eu dacă vreau. Am ajuns să-l filmez și să povestesc cu el vreo oră și jumătate, cât ne-a luat să trecem pe la fiecare dintre cele 18 “găuri de golf”, care erau sub formă de coș metalic cu lanțuri, plasat la 100-150-200 de metri de locul din care trebuia să arunci cu primul disc. În fine, o nebunie, Lars avea 17 discuri cu el, fiecare făcea altceva. Am povestit despre multe și la final, când l-am întrebat dacă e online pe undeva, să-i trimit ce-am filmat, a zis că dacă-i dau add pe Facebook poate îmi acceptă prietenia în 3 luni. Mi-a zis că nici pe e-mail nu stă. I-am fotografiat, însă, spatele unuia dintre discuri – și acolo era numele lui întreg și numărul de telefon. Mi-a zis: “Pe poza aia ai numărul meu. Mă suni dacă vrei.”

Atunci i-am zis că ar fi fain măcar să fac o poză cu el.

Și aia a fost. Am plecat spre centru și am mai pedalat 3 ore brambura, cu zâmbetul pe buze, încercând să fur cât mai mult din cultura lor.

Urmează episodul 5 din Paralel, dar până atunci uite aici toate celelalte episoade:

Uite aici mai multe poze din cele 3 zile petrecute prin Copenhaga: (urmărește-mă și pe Instagram, dacă e’)


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

2 comentarii

  • Reply
    Taliah
    30/09/2018 at 00:43

    Am fost si eu anul trecut, mi.a placut la nebunie

  • Reply
    Film European foarte fain: Vinovatul (2018) - Ariel Constantinof Blog
    08/11/2018 at 19:39

    […] care, actorul nostru principal, le trăiește la tensiune maximă. Căci el este un polițist din Copenhaga care preia apelurile de la […]

  • Vezi alte comentarii:

    Comentează