Peste mări și țări

Discrepanța dintre cele două societăți între care mă tot plimb nu încetează să mă fascineze

Aici eram în ASDA, cumpăram bradul și altele. Eu cu mama și surorile și gagicul englez al lui Eden. :O

Tocmai am petrecut cinci zile în același orășel mic din Anglia în care s-a mutat maică-mea acum trei ani și pe care l-am vizitat măcar o dată pe an de când e ea aici.

Recunosc, mă simt un pic ca acasă și pe aici acum, cunosc străzile, cunosc magazinele, e greu să te rătăcești sau să nu te descurci cu ceva.

Lumea e toată drăguță și zâmbitoare, chiar dacă ești român. Dar la accentul meu de Cartoon Network și la cum arată ochelarii mei portocalii, mai toți englezii de pe aici mă iau drept american sau ceva. Când le zic de România observ cum li se sparg niște prejudecăți instant. Au lag pentru o clipă. Merg cu “buffering” vreo 5 secunde și apoi își revin, zâmbicioși și drăguți.

Ieri sau alaltăieri m-am dus cu mama la ASDA, un hypermarket de pe aici. Îl cunosc din primul an din care am venit pe aici.

Nu s-au schimbat mult la acest ASDA, dar, există o schimbare importantă pe care am observat-o, totuși: nu prea mai există nicio urmă de casier.

Dacă până anul trecut era o linie de zeci de case cu oameni, dintre care mulți erau cu handicap sau bătrâni (cei care-ți scanau produsele, luau banii, whatever), dar exista și o zonă cu alte zeci de case în care îți scanai singur produsele (așa cum e prin Anglia de mulți ani – și probabil și prin mai tot vestul Europei) – acum … mai erau doar 3-4 case cu oameni.

În rest toate-toate s-au transformat în d-astea în care faci tu totul.

Și, ce să vezi, fază, aveam un cărucior plin de produse, pe care le-am pus pe banda aia lungă, așteptând să termine altcineva în fața noastră.

Dilema a fost că nu știam cum naiba să facem să mișcăm banda cu zecile de produse…

Trebuia să le miști manual, pe o lungime de 3-4 metri. Făcusem un “lanț uman” și dădeam produsele din mână în mână până-n față la mama care le scana. Bip-bip-bip-bip.

Într-un final am văzut un “supraveghetor” din ăsta care se asigură că totul merge ok. Și zâmbește frumos.

“Sorry, iartă-ne, dar care-i faza cu banda asta, cum o facem să se miște? Sau facem noi totul manual ca proștii?” l-am întrebat în engleză, fără partea cu “proștii”.

Și a venit omul, a început să-și ceară scuze, că vai, că-i defectă, că ce necaz, și a început să ne ajute să dăm produsele constant mai aproape de zona de bip-bip-bip. S-a băgat și a contribuit și el la lanțul nostru uman.

A tras o “ușiță” în urma naostră ca să nu mai vină nimeni la casa asta, aparent defectă, și a stat cu noi până când am terminat de scanat toate produsele și a venit momentul plății.

Tot atuni omul a dat-o pe maică-mea la o parte și a început să scaneze un cartonaș. O dată. De două ori. De trei ori.

Costul total al produselor era de sub 30 de lire. Vreo 27 de lire.

“V-am făcut o reducere de 3 lire, ne pare rău că nu merge această bandă, vă promitem că o vom repara.”, ne-a zis omul zâmbind cu gura până la urechi.

Peste 10% reducere pentru că n-a mers banda, mă!

Și noi nici n-am fost supărați sau agresivi sau ceva. Noi credeam că nu știm noi să folosim banda aia. Care, aparent, ar fi trebuit să se miște singură.

Pentru cei cu “dor de casă”, în orășelul ăsta mic al lui maică-mea se găsește apă Borsec (nu îmi închipui de ce s-ar face import de apă, dar ok) și Frutti Fresh… wtf?!

Da, evident, tot ce-am povestit aici este un nimic. Dar discrepanța dintre cele două societăți între care mă tot plimb nu încetează să mă fascineze.

Oamenii ăștia, aici, sunt născuți și crescuți în puf. Oamenii reginei. Regină pe care, vă jur, încep s-o ador, s-o iubesc, s-o apreciez.

În astea cinci zile mi-am verificat actele, taxele, mi-am updatat niște chestii la bancă … băi, și totul a fost așa ușor și rapid și frumos și cu zâmbetul pe buze.

Numai dacă mă gândesc la ANAF acum îmi vine să vomit.

Eu, fericit că mut mobilă prin Anglia. Am zis în Story pe Instagram că mi-am luat job și lumea m-a crezut. Oricum, sunt sigur că ar plăti peste 5 mii de lei pe lună pentru un astfel de job, căci ăla-i minimul pe economie, și n-ai cum să nu zâmbești maxim la banii ăștia, nu? :)

Le-am întrebat pe fetele mele de aici, cele trei generații care-s sub același acoperiș: sor-mea (15 ani), maică-mea (51 ani) și bunică-mea (mâine-poimâine face o sută de ani) dacă le e dor de România, dacă s-ar mai întoarce…

Eden nici nu m-a lăsat să termin întrebarea și a țipat “Nu!”.

Maică-mea la fel. “E o alegere, e mai bine aici.” sau așa ceva a zis.

Bunica-mea, cu o tristețe cruntă-n ochi, la fel: “Nu cred, timpul va spune… dar nu cred.”

Trăiască Regina, da-v-aș taxe din toți banii pe care-i fac!

Sunt în tren, mă duc în Londra. Și zic asta pentru că acum un an făceam același drum spre Londra, cu trenul, și scriam un text mult mai bun, aici.


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

Comentează

Vezi alte comentarii:

Comentează