BrandLeft
BrandRight
Articole din categoria

Peste mări și țări

Peste mări și țări

Copenhaga în 3 zile, 2800 de cuvinte și 56 de poze

Pentru al 5-lea episod din Paralel am fost în Copenhaga, Danemarca, unde știam foarte clar că o să-mi placă căci îi una dintre “capitalele pedalatului urban”… dar altfel, nu știam prea multe. Baza de la care am plecat a fost acest ghid scris de Sabina.

Cu una-două săptămâni înainte să ajung în Copenhaga am întrebat în stânga și-n dreapta dacă știe careva vreun om din zonă, cineva care să-mi arate lucrurile faine de acolo. Și nu, n-am depistat niciun român care să fie acolo fix în cele trei zile cât am fost eu, dar aparent orașul are destui români de “descoperit” la fața locului.

Am aterizat în Malmo, căci era mult mai convenabil zborul până acolo decât până la Copenhaga direct, am luat un bus până la gara centrală din Malmo, și de acolo un tren până la gara centrală din Copenhaga. Transferul ăsta a durat vreo două ore și a costat, în lei, vreo 100 și-un pic.

Când am ieșit din gara centrală din Copenhaga am dat nas în nas cu o mare de sute de biciclete parcate, așa cum era de așteptat. M-am uitat după bicicletele portocalii de la Donkey Republic (un sistem foarte fain de inchiriat biciclete, extins prin mai toată europa de vest) și m-am ales cu Snickers – prima mea bicicletă închiriată. Totul cu telefonul, online, fain-frumos. Am pus tot bagajul pe ea și am pedalat jumătate de oră, încet, absorbit de tot ce vedeam pe stânga și pe dreapta, până la hotel.

Una dintre primele lucruri pe care le-am simțit și gândit despre oraș a fost că toată lumea pare a fi foarte bine îmbrăcată. Nu, de fapt, nu “bine”, ci foarte atent. Îngrijit. Elegant, chiar. Pe biciclete, chiar, la sacou și papion. Am simțit un procent mare de “respect de sine” numai uitându-mă la oamenii din jur.

Desigur, în Copenhaga există și imigranți, dar procentul este relativ scăzut, 73% din populația orașului fiind de origine daneză. Vezi pe stradă arabi, est-europeni (greu de “ghicit”), oameni de culoare, dar destul de rar și mai degrabă în “cartierele lor”. Cel mai vizibil și central cartier de genul ăsta pare a fi Nørrebro. Dar am observat, fascinat, că imigranții par a fi foarte bine asimilați în societate. Chiar dacă la un Google distanță găsești “scandal” pe subiectul ăsta, cu ochiul liber pare că se înțeleg bine, le place societatea daneză și sunt parte activă din ea.

Am simțit asta și prin prisma oamenilor pe care i-am văzut pe acolo, printre care și-un bulgar mutat acolo de vreo 8 ani, o columbiancă de doar două săptămâni și alții…

Adesea, având aparatură foto cu mine și mai multe ghiozdane, mă surprindeam fiind mai precaut decât ar fi fost cazul, ținând bagajele foarte aproape de mine, legate între ele, panicat să nu-mi ia cineva bicicleta închiriată… Dar totul era în capul meu. Danemarca este una dintre țările cu cea mai mică criminalitate, unde lumea o duce atât de bine încât pur și simplu nu se fură.

La un moment dat, în cel mai turistic loc pe care l-am vizitat în oraș, și anume la statuia sirenei lui Hans Christian Andersen, era un smartphone pe jos, printre picioarele multora care priveau doar în sus, nu chiar pe podea, ci pe niște pietre. Am încercat să înțeleg dacă cineva scăpase telefonul, dacă cineva l-a uitat acolo, sau care-i faza, dacă pot să fac o faptă bună. Am urmărit situația și deși telefonul era în văzul tuturor, nimeni nu s-a atins de el. Nimeni nu se întreba, prea vocal, ce-i cu el. Mi se părea că-s singurul care observă telefonul. După o vreme un domn a venit agale, din depărtare, și-a luat telefonul, a mai tras un selfie, și a plecat mai departe. Părea, sincer, că și-l uitase acolo vreo 10 minute…

Vineri seară, abia ajuns în oraș, am dat o fugă să cunosc una dintre puținele “conexiuni” făcute, pe Tsvetan, bulgarul. Mă chemase într-o cafenea care seara se transforma în bar/berărie, unde doi tipi cântau fenomenal la chitară, într-un loc în care, înghesuiți, eram 9 oameni la 4 mese diferite. După un pahar de bere și niște socializare, Tsvetan mi-a zis că are o surpriză pentru mine, mergem la o chestie “tare”, dar “nu-ți zic despre ce-i vorba până nu ajungem”.

Zic bine, urcăm pe bicle și pedalăm iar prin oraș. Pe zi erau 17 grade Celsius, seara se lăsau spre 10-12, iar eu veneam de la 30+, deci mi-era răcoare.

Pe drum mi-a spus să nu mai inchiriez biciclete care n-au far și stop, căci polițiștii dau amenzi mari și a avut de-a face de mai multe ori cu ei.

Și, într-un final, am ajuns în fața unei biserici mari – Natkirken. La intrare era plin de tineri, hipsteri, tatuați și nu numai. N-aș fi zis că erau “dubioși”, erau foarte “normali”, dar nu erau genul de oameni pe care-i vedeai ușor pe stradă. Am intrat în biserică și m-a lovit o lumină roșie alături de niște beat-uri chill. Biserica era plină de tineri întinși pe jos, pe scaune, peste tot, care parcă meditau. De fapt, doar ascultau muzica. În față era o DJ-iță, una dintre cei trei ce aveau să pună muzică în seara aia.

Bulgarul se știa cu oameni din zonă, așa că mi-a zis să iau un loc unde am chef și să mă simt bine. Am stat vreo 20 de minute pe acolo, fascinat de cei din jurul meu, de evenimentul ce avea loc, de toată ciudătenia și frumusețea … și apoi am plecat. Era prea mult pentru prima zi.

Am mai înțeles de la Tsvetan că nu prea vezi poliție pe stradă pentru că rata de criminalitate, de orice fel, este foarte mică, iar amenzile sunt foarte mari. Îmi explica el că, de fapt, populația este foarte bine educată.

În trei zile de umblat în sus și-n jos prin capitala Danemarcei am văzut o singură mașină de poliție, și asta la 5 minute după ce mi-a spus bulgarul că-i foarte rău că n-am stop la bicicletă. Atât. Ah, ba nu, și o dubă la protestul pe care l-am prins.

Revenind la cartierele din Copenhaga, cel mai recomandat a fost Nørrebro, și într-adevăr … e o parte “diferită” a orașului, e partea prin care se citește cel mai ușor globalizarea, prin care vezi cea mai multă artă stradală și cele mai multe magazine “de alte naționalități”.

În Nørrebro mi-au plăcut, în mod special, strada Steffansgade – o străduță cu magazine mici și faine și cafenele pline-ochi. În fine, unde nu-s cafenelele pline ochi în orașul ăsta?

Impresia generală este că danezii sau copenhaganezii (?!) au un obicei fain de a ieși și a socializa mult și des. Nu zic că beau multe beri în fiecare seară, dar nici nu pot să zic că îi vezi stând în casă … mai ales acum, vara.

Tot în Nørrebro mi-a fost recomandat Assistens Kirkegård, un cimitir parc prin care oamenii făceau jogging, picnicuri, își plimbau bebelușii, și din ce-am înțeles se întâmplă pe acolo și evenimente mai distractive, dar nu se dansează pe morminte, ci doar pe lângă. Acolo sunt înmormântate mai multe personalități daneze, printre care chiar și Hans Christian Andersen.

Mi se pare faină tare ideea asta de a transforma un cimitir într-un mare parc în centrul orașului, un spațiu calm, liniștitor, dar nicidecum macabru sau sumbru sau trist.

Tot bulgarul îmi spunea, fascinat, că Danemarca are printre cele mai multe decese cauzate de cancer, în topul European (și cred că și din lume), cu 30% dintre totalul de decese fiind cauzate de cancer. De comparat cu România în care doar 19% dintre decese sunt cauzate de cancer. Nu cred, sub nicio forma, că-i mai mult cancer în Danemarca, ci mizez pe faptul că există tot mai puține decese cauzate de alte boli sau din alte cauze (accidente) față de multe alte țări – și chiar și România. Dar n-am verificat, tind doar să cred că există o sămânță de adevăr în felul meu de a interpreta lucrurile, haha.

Interesant ar mai fi faptul că Danemarca-i în topul țărilor cu o populație fericită – top 3 țări din lume. Ironic, umblă vorba că în țările “nordice”, printre care și Danemarca, rata de sinucideri ar fi foarte ridicată. Adevărul este că-n anii 1950-1960 Danemarca avea o rată mare de sinucideri, dar de atunci lucrurile s-au schimbat radical, acum fiind în rând cu multe alte țări Europene, cu o “rată firească” de sinucideri.

Copenhaga are o populație de doar 775 de mii de locuitori, dar crește rapid. Dintre cei 775 de mii, 41% au declarat în 2017 că “bicicleta este modul preferat de transport în oraș”. Lucru pe care pot să-l confirm, distanțele sunt mici și pedalatul este foarte accesibil și ușor, infrastructura locală fiind de nota 10 cu felicitări.

Mi-a plăcut să observ că există niște “reguli nescrise” în cultura pedalatului local. Gen: ridică mâna dacă urmează să tragi pe dreapta. Pfoa. Habar n-aveam că există așa ceva sau că ar conta. Dar, cu pistele lor, are sens, că-s mulți și e nasol să încurci. Totodată toată lumea semnalizează, chiar dacă sunt doar ei pe toată strada. Era 11 noaptea, străduțele pustii, dar bicicliștii de vizavi și de departe din fața mea tot semnalizau.

Bicicleta este, de departe, cel mai respectat “lucru” din oraș. Șoferii și pietonii sunt foarte atenți la bicicliști și le oferă uneori mai mult respect decât ar fi cazul. Dar asta-i fain. Uneori mă așteptau în trafic mașini care voiau să facă dreapta, și erau cu 50 de metri în fața mea. Îmi dădeau, efectiv, prioritate. Chiar dacă semnalizam din timp că și eu fac dreapta, deci nu-i risc să mă calce … ei tot mă așteptau.

E uimitor cum România… sau București… m-a făcut să mă simt prost când primesc respect. Sunt obișnuit să fiu călcat în picioare “acasă”, să ma lupt pentru respectul care mi se cuvine … dar în Copenhaga lucrurile stau complet altfel.

Toată lumea zâmbește. Mă refer la danezi, nu la cei veniți de peste graniță. Toată lumea e drăguță, toată lumea știe engleză la perfecție, toata lumea zâmbește și unii chiar se bagă în seamă, ceea ce ai spune că-i atipic noridicilor, fiind cunoscut faptul că-s mai “reci”.

Dar nu. Din ce-am observat, sunt chiar de treabă, deschiși, te respectă și te ajută rapid, toată lumea. “Reci” îți dai seama că sunt atunci când nimeni nu pare să vorbească treburi personale. Dar, cred că asta ține de educația și cultura locală.

Altfel, în cele 3 zile prin Copenhaga, am mai aflat că o Tesla este extrem de silențioasă – era să mă calce una, nu știu când a apărut în calea mea, că n-am auzit nimic.

Apropos de Tesla, am prins și un protest “verde”, pe ecologie, care îl certa pe Trump că iese din convenția de la Paris și nu crede în încălzirea globală. Protestul era mai mult o fiestă, cu oameni de toate vârstele, cu muuuulți copilași, cu multe pancarte și veselie, muzică, voie bună…

În aceeași zi am auzit și un “Ioaneee, hai bă, da-i pedalăăă!” și am întors capul. Am văzut doi români (i-am luat după limbaj, haine și fețe, erau ușor de descusut) pe două biciclete de tip ricșa. Am scos camera și am dat rec, doar să prind audio: “Salut. V-am auzit vorbind română. Care-i faza, ce-i cu bicicletele astea?” am întrebat ca prostul.

Și tipul, pe la 30-40 de ani, mi-a răspuns că face asta de 4 ani încoace, dă o chirie de o mie de euro pe săptămână pe bicicletă și restul e profit. Atât a apucat să zică, că la final a băgat un “Hai că tre să mergem la o comandă, salut!” și a traversat cu Ioan, care părea că-i nou în Copenhaga.

Fun-fact: Danemarca este prima țară din lume care a legalizat pornografia, anume în 1969.

Trei locuri care mi s-au părut faine și pe care le-am descoperit întâmplător:

Podul Inderhavnsbroen, peste care trece și o pistă lată de biciclete, se deschide periodic ca să treacă pe sub el vaporașele mai mari. Momentul de deschidere m-a luat prin surprindere când stăteam ca fraierul pe acolo și ma uitam în gol. Și mi-a plăcut la nebunie tot procesul de “închidere” și “deschidere” a podului, reacția oamenilor și cei doi “paznici” relativ vârstnici care tot dădeau turiști la o parte de pe pod.

Parcul Superkilen, care-i tot în Nørrebro, este făcut din tot felul de chestii din alte țări. Nu știu să explic: o bancă clasică rusească, o masă de ping-pong tipică africanilor (glumesc, nu-mi amintesc ce mai era, dar la modul ăsta…) și scaunul lui Brâncuși. Este un spațiu deschis foarte atipic și fain, un spațiu care te face să uiți în ce țară ești.

Statuia cu Mica sirenă, după scrierile lui Andersen, chiar dacă nu-i atât de specială, zona aceea este superbă. E un colț de Copenhagă construit ca palmierul din Dubai. Și-n fine, din ce-am înțeles, Sirena este unul dintre cele mai faimoase și populare locuri pentru turiști, dar nu se știe exact motivul, căci chiar nu-i mare lucru. Poate că-i cum ziceam eu, e fain prin zonă. Statuia e meh.

Mâncarea-i bună peste tot, pare că e greu să dai de servicii proaste prin Danemarca. Există pe alocuri multe fast-fooduri deschise până târziu, și am văzut mulți danezi mâncând la ore târzii prostii gătite la foc automat de minoritățile din oraș. În mod special mi-au plăcut Falafel Factory – loc micuț cu falafel de mai multe feluri, cum nu mi-a mai fost dat să văd. Bun tare și la preț decent. Și chiar și mai bun decât falafelul: Wraphouse. Unde-ți fac un wrap incredibil de bun chiar în fața ochilor. Fac pe loc și lipia, și se vede totul prin geam. Am filmat fain pe acolo.

Apropos, ceva care m-a impresionat într-un mod negativ ar fi faptul că se fumează înăuntru. Nu știu dacă-i legal sau nu, dar în mai multe localuri se fuma în interior. Și există o oarecare “seriozitate” în ale fumatului – pare că mulți danezi fumează. Intrasem într-un Seven-Eleven (Mega Image-ul lor) și casierița mi-a zis la un moment dat ceva în daneză. I-am zis “Hă? I mean … english?” și mi-a răspuns: “Ah, sorry, I want to go for a cigarette, but take your time.”. M-am grăbit să cumpăr două banane și o apă și, până să bag totul în ghiozdan, femeia era deja în ușa magazinului, cu țigara aprinsă.

Și dacă tot vorbim de țigări, am vizitat și Christiania, un loc din centrul Copenhagăi cu un soi de administrație proprie. Pe scurt: o fostă bază militară, părăsită, în care au intrat niște hipioți în 1971. Au început să-și ducă viața acolo și, acum, are o populație de 900 de locuitori. În fond, e ca un cartier cu niște intrări mai atipice, cu mult graffiti, cu mulți dubioși și cu multe droguri. Muzică, concerte, evenimente, baruri, totul cu cash… Un loc despre care sunt multe de spus, dar în care nu m-am simțit confortabil să scot camera de filmat deloc.

În ultima zi m-am dus în cel mai mare parc pe care l-am ochit pe harta orașului. Voiam să pedalez cât mai mult, să văd cum arată zonele mai îndepăratate, cartierele mai de la margine… Și am ajuns în parcul Valby – Valbyparken – un spațiu absolut imens de natură, cu grădini de toate felurile … o plăcere. Acolo am stat vreo două ore pe o bancă și am ridicat drona și am băut o cafea. Când să strâng totul și să plec spre casă, am observat în jur că tot felul de oameni aruncau cu frisbee-uri de toate culorile în tot felul de direcții.

Atunci l-am cunoscut pe Lars, un tip care umbla singur prin parc și arunca discuri colorate. L-am întrebat care-i treaba și mi-a spus că se joacă “frisbee golf” sau “disk golf”, unul dintre sporturile care cresc foarte repede prin Statele Unite și se joacă foarte mult prin Finlanda și Suedia și, evident, Danemarca.

Lars a fost cel mai de treabă danez cu care am ajuns să-mi petrec 18 coșuri de disk golf, căci m-a invitat să joc și eu dacă vreau. Am ajuns să-l filmez și să povestesc cu el vreo oră și jumătate, cât ne-a luat să trecem pe la fiecare dintre cele 18 “găuri de golf”, care erau sub formă de coș metalic cu lanțuri, plasat la 100-150-200 de metri de locul din care trebuia să arunci cu primul disc. În fine, o nebunie, Lars avea 17 discuri cu el, fiecare făcea altceva. Am povestit despre multe și la final, când l-am întrebat dacă e online pe undeva, să-i trimit ce-am filmat, a zis că dacă-i dau add pe Facebook poate îmi acceptă prietenia în 3 luni. Mi-a zis că nici pe e-mail nu stă. I-am fotografiat, însă, spatele unuia dintre discuri – și acolo era numele lui întreg și numărul de telefon. Mi-a zis: “Pe poza aia ai numărul meu. Mă suni dacă vrei.”

Atunci i-am zis că ar fi fain măcar să fac o poză cu el.

Și aia a fost. Am plecat spre centru și am mai pedalat 3 ore brambura, cu zâmbetul pe buze, încercând să fur cât mai mult din cultura lor.

Urmează episodul 5 din Paralel, dar până atunci uite aici toate celelalte episoade:

Uite aici mai multe poze din cele 3 zile petrecute prin Copenhaga: (urmărește-mă și pe Instagram, dacă e’)

Peste mări și țări

După trei zile singur în Veneția

Acum câțiva ani am început să mă filmez în casă, cu un script minim. Era un “show” online despre trei idei din cărțile pe care le citeam și începeam mereu cu “Salut, eu sunt Ariel și tocmai ai dat play la Trei Idei!”

Chiar zilele trecute m-a întâmpinat un copil de 13 anișori cu replica asta, citată perfect, ritmic, alert. Și nici nu și-a înlocuit numele, a zis chiar așa: “Salut, eu sunt Ariel și tocmai ai dat play la Trei Idei!”. Și “Trei Idei” a zis cu maxim de entuziasm, așa!

Anii au trecut, Trei Idei n-am mai filmat, dar iată-mă trecând la un nou salut: “Salut, eu sunt Ariel si de fiecare dată când călătoresc mi se pare că ajung într-un univers paralel, într-o cultură pe care nu aș fi putut nici măcar să mi-o imaginez.”

Așa se face că nu de mult am fost singur prin Gibraltar, acum vreo săptămână m-am întors din Veneția, mâine plec prin Barcelona, cândva curând în Istanbul … și, în fine, mai vedem în ce direcție o mai apuc.

Rezultatele video ar trebui să apară încet-încet, cât de curând. Dar până la apariția videourilor, am zis că nu-mi face rău să notez în scris niște trăiri și să presar niște poze de pe contul meu de Instagram.

Prima impresie despre Veneția

Prin Veneția am mai fost o dată, în 2014, era vară-vară (august?) și am stat câteva ore. Îmi amintesc că era e-x-t-r-e-m de cald atunci, ne-am pierdut grav pe străduțe și ne-am sufocat de la atâția turiști. Nu rămăsesem cu niciun gust după cele câteva ore petrecute acolo, căci adevărul este că nu apucasem să văd mai nimic.

Acum, de bine ce m-am dus singur, pentru trei zile … prima impresie a fost că Veneția este un fel de mare-muzeu.

Am aterizat dimineața, am urcat într-un bus care m-a lăsat chiar la intrarea în oraș (singura instrare pe șosea, căci “intrări pe apă”-s o infinitate) și am avut sentimentul că urmează să rătăcesc trei zile într-un mare muzeu, alături de toți ceilalți oameni din autobuz, care veneau din toate direcțiile posibile din lumea asta.

Și zic “muzeu” pentru că știam că în Veneția nu se prea întâmplă mare lucru. Nu se mai fabrică mai nimic.

Toată lumea e implicată în tot ce ține de turism … sau, pur și simplu, artă. Dar arta se vinde tot turiștilor.

Babilonizarea Veneției

Ce m-a fascinat cel mai tare a fost că Veneția mi-a semănat rapid cu Londra: e plină de “localnici” care nu-s de-ai locului. E plină de asiatici, de moldoveni, de “paki”… în fond, de tot felul de oameni care au venit să facă un ban cinstit (mai mult sau mai puțin).

În rest mai sunt studenți de peste tot din jurul lumii și câțiva italieni de-ai locului care n-au vrut să mai plece – căci majoritatea italienilor, de fapt, au plecat.

De ce au plecat? Prețurile-s mari. Turismul este la el acasă. Și-n rest totul e un mare labirint.

D-aia zic, Veneția este fie un muzeu imens, fie un mall în aer liber, fie o combinație între cele două.

Ah, apropos, cea mai tare fază a fost că am văzut copii asiatici venind de la scoală, mâncând gelato. Erau 5 grade Celsius și ploua. Eu eram totul înfofolit … iar copii ăștia, cu rădăcini asiatice, strămutați în Veneția în căutarea unui trai mai bun, mâncau gelato ca localnicii. Na, poftim, adaptare culturală!

Totu-i pe apă și bicicletele-s interzise

Veneția a fost construită pe 117 insule conectate prin peste 400 de poduri și podulețe care mai de care mai nebunești. A te rătăci prin Veneția la ceas de seară este absolut firesc și totodată absolut înfiorător. E ciudat, e interesant, e unic și, probabil, dacă n-aș fi fost singur, ar fi fost și romantic.

Totul în Veneția circulă pe apă. Totul. Pompierii, poliția, gunoierii, Uberul, taxiurile, transportul în comun, DHL-ul, TNT-ul… Și tot ce coboară din bărci, pentru a ajunge la destinația finală, e transportat fie în brațe, fie în niște cărucioare.

Și bicicletele-s complet interzise. Și peste tot prin oraș observi semne cu biciclete tăiate. În fine, e firesc să fie interzise, efectiv n-ai ce să faci cu ele acolo… Dar, ca idee, mi s-a părut interesant. Un oraș în care chiar are sens să interzici bicicleta.

N-am văzut, însă, hidrobiciclete. Sigur există un motiv întemeiat pentru care nu există în Veneția hidrobiciclete, dar atât cât am cugetat eu asupra acestui subiect, n-am găsit un răspuns pertinent.

Câteva curiozități…

Au toți venețienii bărci cum au toți bucureștenii câte două mașini?

Nu.

Cum e să faci cumpărături d-alea “sănătoase”?

Trebuie să te duci în orașul vecin, care-i la țărm, căci doar acolo-s produsele la prețuri firești. Apoi trebuie să cari totul, la pas, până acasă, prin labirintul venețian.

Se scufundă Veneția?

Da și nu. Adică, da, clar, o să se… Dar nu, cică nu chiar “mâine”. Și chiar dacă apa crește și te panichezi … cică e ceva firesc.

Apa vine peste tine…

A fost tare ciudat să văd oamenii mergând pe niște schele metalice, ridicate cam jumătate de metru de la pământ, pentru că “deasupra” asfaltului Venețian apa venea până peste gleznă.

A fost tare ciudat să trec pe undeva, pe un “trotuar”, iar 30 de minute mai târziu, când să trec iar pe acolo, “trotuarul” dispăruse sub apă.

Dar localnicii cu care am vorbit mi-au spus că treaba asta se întâmplă de mult și e firesc.

Socializarea

Am cunoscut români, printre care și un român mutat în Veneția de 12 ani! Aveam speranțe zero să dau de un localnic român.

L-am cunoscut pe rabinul din Veneția și am stat la povești în ebraică și engleză. L-am convins să mă lase să-l și filmez. Am dat mult din cap și m-am prefăcut că înțeleg tot ce zice…

Am cunoscut o tipă din Rusia venită în Italia la facultate, care făcea portrete contra unor donații, n-avea unde să doarmă, nu îi era clar ce face cu viața ei, dar știa că vrea să fie în Veneția. M-a pictat superb.

Și-n rest socializarea-i simplă: toată lumea știe engleză. Toată lumea se poartă frumos ca să-ți ia banii. E bătaie maximă pe turiști.

Dar dacă te îndepărtezi de “centrul” Veneției, efectiv mergi mai spre margini, găsești și locuri lipsiste de turism, localuri în care se vorbește doar italiană și în care prețurile nu-s exagerate.

Chestii plictisitoare despre Veneția

Din seria “lucrurilor plictisitoare despre Venția”:

1. Jumătate de ora cu gondola costă 80 de euro și se poate împărți la maxim 6 oameni.

2. Există o taxă “a orașului” dacă stai la hotel, anume 3.5 euro pe noapte, plătibil doar cash! Mie mi-a mirosit a ceva corupție, haha.

3. O călătorie cu “barca” considerată “transport în comun” costă vreo 7 euro. Dar eu, obișnuit cu RATB-ul, am luat-o ilegal. Dar era 12 noaptea și nu erau controlori … cică.

Și ceva mai puțin plictisitor, o singură recomandare de restaurant o să fac: Gam Gam, restaurant faimos evreiesc.

Călătoritul singur

Mulți oameni au început să mă întrebe recent cum de călătoresc singur și cum de am “curaj” să fac asta. De parcă ar fi “greu” să călătoresc singur.

Dar, ironic, mi se pare că-i mai ușor ca niciodată. Îmi fac programul cum vreau. Merg mult, până nu mai pot. Când mă pierd, nu mă panichez, chiar dacă prin Veneția nu merge deloc semnalul GPS … că-s singur. Și n-are cine să mă “certe”.

Nu îmi fac planuri. Căci știu singur, pe loc, pe moment, ce vreau să văd, ce-mi place, ce vreau să explorez, ce nu bla bla.

N-am călătorit singur prea mult la viața mea, dar pare că devine un obicei și o plăcere.

Nu mi-am dat seama până recent că pentru unii oameni treaba asta poate părea “complicată”. Sau că ai nevoie de “curaj”. Recomand oricui să se ducă singur în lume și să se descurce singur, cum poate. Preferabil făcându-și prieteni noi, spontan, în fiecare zi. Eu asta fac cu fiecare plecare și … doamne, îmi place la nebunie!

Și nu, nu-s cel mai sociabil om. Am anxietățile mele, fricile mele, timiditatea mea…

Dar apropos de “călătorit singur”. Singur în Veneția este cel mai greu. Pentru că mult-prea-rar vezi oameni “singuri” pe stradă. În 90% din cazuri vezi cupluri de toate națiile posibile. Sau grupuri de prieteni. Dar oameni singuri … aproape deloc.

Cum să nu te rătăcești prea tare prin Veneția…

După 3 zile de Veneție, sfatul meu ar fi ăsta: dacă ai de ajuns undeva anume, specific, nu încerca să folosești Google Maps prea mult. Te vei pierde sigur.

Caută adresa pe hartă, să știi “în mare” de ea… și apoi:

1. Urmărește direcția “generală” a traseului tău – adică nord-sud-est-vest.

2. Urmărește semnele galbene cu săgeți, ele te vor duce la poduri (care uneori sunt greu de găsit)

3. Urmărește localnicii care merg grăbiți, singuri pe stradă, ocolind turiștii. Ei știu drumul.

Concluzii

M-am dus în Veneția fără niciun plan concret, de unul singur, și m-am întors plin de energie și apreciere pentru oamenii care locuiesc acolo.

Și cred că asta-i toată ideea… atunci când călătorești, fă-o nu doar pentru ceea ce e de văzut, ci mai ales pentru ceea ce vei simți și vei cugeta observând în liniște ce-i în jurul tău – cultura locală, oamenii, arhitectura, mâncarea, tot.

Peste mări și țări

După trei zile singur în Gibraltar

După trei zile singur în Gibraltar

Nu e ca și cum nu știam, dar în ultima lună mi s-a tot reconfirmat: scrisul este una dintre cele mai faine și puternice unelte pe care le dețin și folosesc cu spor. Scrisul, la modul general, nu aici pe blog…

Acum vreo lună și jumătate găseam pe YouTube, întâmplător, un video despre Gibraltar. Mi-a plăcut la nebunie, așa că mi-am zis: “Trebuie să vizitez Gibraltarul!” … și apoi mi-am notat asta, fix așa, într-un mare “board” pe care-l am în Trello, eu pentru mine: “Visit Gibraltar!”

Ceva zeci de zile mai târziu îmi cumpăram biletele spre Gibraltar, mergeam singur, cu scopul de a vizita locul acela, dar și cu “alte scopuri adiacente”. Momentul revelator a fost atunci când am scrollat prin boardurile mele de pe Trello și am văzut că mi-am notat să vizitez Gibraltarul. Uitasem că făcusem asta. Uitasem că-mi notasem că vreau să fac asta.

Deși accesam zilnic acel board cu notițe, efectiv nu i-am dat atenție “activ”.

Ideea este că mulți oameni au tendința de a ține “în cap” totul. De la planuri de viitor, până la gânduri actuale, todo-listuri mici, habar n-am, de toate!

Dar capul nostru are o memorie “Activă” limitată. Da, cea pasivă, e acolo, e vastă, e probabil chiar infinită … subconștient îi mai zice. Dar dacă ții lucrurile “acolo”, înseamnă că te bazezi pe faptul că la modul “activ” și “conștient” vei “scoate” “notițele” din cap și le vei da viață. Da, știu, am folosit multe ghilimele, dar toate au sensul lor.

Ei bine, de-a lungul anilor pe mine m-a frustrat teribil faptul că puteam să-mi imaginez în cap multe, puteam să-mi doresc multe, puteam să plănuiesc multe, dar făcutul nu prea avea loc. Spune-i “lipsă de productivitate”, spune-i cum vrei, eu știu doar că era frustrant.

De când îmi scriu decizii concrete, todo-listuri, dorințe exacte… lucrurile se mișcă fulgerător de repede.

Toate astea “îmbinate” cu ideea că o mare parte din viață am fost indecis. Și se pare că asta nu-i neapărat problema mea, personală… *uite aici un video fain despre asta* Trăim în vremuri în care se pare că-i firesc să fii indecis, să visezi mult, să știi că poți face orice, dar să nu decizi odată ce căcat vrei să faci.

Generațiile anterioare nouă aveau frica opusă. Le era frică “de rău”. Era “greu”. Bunica era speriată după război. Străbunica trecuse prin toate dramele de după război, de dinainte de alt război, de comunism și altele. Părinții puteau doar să viseze la “liberatatea” post-comunism. Eu, însă … noi … noi aveam prea multe oportunități, prea puține griji, iar asta ne dă anxietate. Ăsta-i adevărul. Ne doare binele, cumva ironic.

Soluția aici, din câte am învățat singur în ultima perioadă, e să decizi spre ce vrei să tinzi. Atât de simplu. E bine să știi că poți tinde spre orice … că poți face ORICE… dar dacă nu alegi odată, nu vei tinde spre nimic.

Tinde spre ceva, scrie-ți spre ce tinzi, apoi observă schimbările din viața ta. În fine, nu trebuia să fie o postare de dezvoltare personală asta… Ci despre ce simt după trei zile singur în Gibraltar.

Am ajuns în Gibraltar ca să explorez un loc atipic și ca să văd cu ochii mei maimuțe sălbatice. În prima zi n-am găsit maimuțe și m-am simțit și singur. Era duminică, era pustiu, mă simțeam foarte ciudat.

După trei zile singur în Gibraltar

Dar îmi propusesem ca-n a doua zi să încep în forță, să ies în oraș la o omletă, să văd localnicii cum se salută pe stradă (doamne, toți se știu cu toți, toți se pupă cu toți, e ca la noi la sate, dar mai mare și mai frumos – e ca-n filme.), să caut niște inspirație.

Omleta a fost un succes, căci pe străzi am auzit întâmplător română și nu m-am putut abține să nu mă bag în seamă.

Așa am ajuns să descopăr maimuțele Gibraltarului cu un grup de români pe care-i vedeam pentru prima dată. Fast-forward, grupul îmi spune că ei sunt cu două mașini și se duc în Spania, Cadiz, dacă vreau să merg cu ei au un loc liber în mașină.

După trei zile singur în Gibraltar

Haha, dar eu am venit pentru Gibraltar …nu?

Am acționat spontan ca niciodată și așa am ajuns să am o zi plină în afara Gibraltarului: am vizitat Tarifa și Cadiz, două locuri superbe.

În Cadiz știam un localnic, un prieten care a locuit prin România vreo 6-7 luni nu de mult. “Mă primești diseară la tine?”, i-am zis la telefon. Bam-bam, uite așa am ajuns să mă plimb aiurea prin lume cu necunoscuți, fără să știu ce fac “mâine”. Uite-l pe Gonzalez:

După trei zile singur în Gibraltar

Și uite marele grup cu care mi-am băut cafeaua în centrul Cadizului dimineața ce-a urmat:

După trei zile singur în Gibraltar

A doua zi trebuia să mă întorc la camera mea de hotel din Gibraltar, unde aveam o parte din bagaj abandonat.

Cum am ajuns? S-au aliniat planetele și am găsit o spanioloaică care nu știa boabă de engleză și care locuia chiar la granița cu Gibraltarul. Blablacar, 12 euro plătiți online și aproape două ore într-un SUV cu această tânără mamă a doi copii. Ea este Laura:

După trei zile singur în Gibraltar

Da, nu-mi propusesem să vizitez părți din Spania în expediția asta. Nu-mi propusesem să mă împrietenesc cu o gașcă de români spontan, sau să-l vizitez pe Gonzalez în orașul lui natal. Îmi propusesem doar să filmez o treabă nebună care să aibă de-a face cu călătoritul. Și cred că a ieșit o treabă mai nebună decât îmi puteam imagina.

Seara am ajuns înapoi în Gibraltar și am simțit cea mai mare pace sufletească posibilă. Am rătăcit aiurea pe străduțe și am tras niște concluzii pentru mine.

A doua zi dimineața am alergat prin ploaie și am ajuns în aeroportul din Gibraltar ud tot. A fost o adevărată aventură ce-a urmat până am ajuns în Londra, “acasă”, vreo 5-6 ore mai târziu.

Acum sunt la sor-mea la pub, sorb o cafea, scriu textul ăsta și imediat plec spre aeroport. Diseară ajung înapoi în București și nu știu la ce sentimente să mă aștept. Pe de-o parte simt că vreau “acasă”, pe de-o parte că nu vreau. Pe de-o parte că o să-mi fie dor de Londră, pe de-o parte că nu. Pe de-o parte că am chef să stau la mine în apartament, în Iancului, în confortul și liniștea mea, pe de-o parte că nu. Dar… totu-i o decizie. Nu? Am niște planuri concrete pentru săptămânile ce urmează și am treabă prin București.

Să vedem cu cine-mi petrec Crăciunul și Revelionul, că cu familia, se pare, n-o să am cum (și treaba asta nu s-a mai întâmplat). :)

Iar ăsta-s eu:

După trei zile singur în Gibraltar

Poza-i făcută de “noul meu prieten” Sorin, care considera că eu-s singurul care n-are poze, așa că mi-a făcut el niște poze și mi le-a trimis… Până să văd poza nici nu mi-am dat seama că așa de fericit eram acolo, “singur”. Merci, Sorin, merci gașcă, merci Laura, Gonzalez și tăți ăia de au împărțit cu mine din timpul lor în perioada asta, fie prin Londra, fie pe drumuri, peste tot… Câți oameni …

PS: Am scos și două teasere video cu expediția asta, așa, rapid… Dar o să am și varianța de “video full” curând. :) Uite:

Peste mări și țări

Două zile ca să dai “restart” la creier

Două zile ca să dai restart la creier

S-au împlinit trei zile de când sunt în Londra și deja mi-o ard super-fancy. Hai să mă laud puțin: sunt într-un pub în care muzica-i dată la maxim, stau singur la o măsuță mică rotundă pe care se află un pahar de vin alb și o vază cu un trandafir.

Sor-mea lucrează aici, d-aia am venit, că altfel nu credeam că am ce căuta aici.

Pub-ul e plin, e 18:50, lumea se simte bine, nu îmi explic cum stau de vorbă căci muzica acoperă TOT. Jur că-mi vine să dansez și eu nu dansez mai niciodată (doar după niște alcool?).

Azi și ieri m-am dat cu bicicleta pe aici. Inițial cu Google Maps în urechi, cu frică, cu intersecții multe ratate… Dar acum am ajuns la nivelul la care merg fără Google Maps și ca printr-un miracol ajung mereu fix unde trebuie.

Inițial stăteam la toate semafoarele și priveam cum ceilalți bicicliști experimentați trec pe roșu, se bagă printre autobuze, cum mă depășesc. Mă gândeam: “Ehe, dacă am fi în București…”

Dar încep să devin de-al locului. Azi am depășit un bus londonez și o Tesla, stăteau în paralel și am trecut printre ele. Phaha, m-am simțit așa fain!

Încă am un mini-hear-attack de fiecare dată când mă uit după șofer și nu-l văd. Apoi îmi amintesc că-i pe partea cealaltă.

Încă mă trezesc că pedalând pe partea dreaptă și-mi vin mașini din față, dar mă redresez repede. Două zile. Două zile ca să dai “restart” la creier și să treci de la “frică” la “încredere”.

Stau la sor-mea momentan, la Iris, alături de alți trei români și iubitul ei. Toți cinci lucrează în pub-uri și restaurante, nu prea stau pe acasă, nu prea mănâncă acasă, viața lor este job-job-job, dar atât cât i-am cunoscut în astea 72 de ore sunt pozitivi, o duc bine… nici nu am chef să mai compar viața de aici cu cea din București. Aș pierde vremea să mai scriu despre asta. Am gândit-o destul.

Am mai fost prin Londra, e drept, știu mulți oameni pe aici, am unde să pun capul jos, am cu cine să mă văd, am cu cine să mă sfătuiesc, am mai analizat orașul ăsta și oamenii de aici, dar parcă niciodată ca acum.

Până acum îmi tot ziceam că vremea-i nașpa, e frig, e lipsă acută de soare (mai ales acum, toamna) și că orașul e mult prea mare.

Dar, pe biclă, singur, 100% independent… în două zile de pedalat… am început să mă conving că frigul nu-i așa mare, vântul nu bate așa tare și orașul nu prea contează cât de mare este având în vedere că n-are un “centru” de care să depinzi.

Mi-a venit burgerul. Iau o mică pauză de la tastat. Revin imediat. :)

Două zile ca să dai restart la creier

Concluzia generală este că standardul de viață aici este, pur și simplu, mult peste cel “de acasă”. Nu sunt sigur că mai are sens să-i zic “acasă” Bucureștiului, având în vedere că nu mai am core-family acolo. Am prieteni de suflet, locuri de suflet, proiecte de suflet, amintiri superbe… și o pisică și o broască țestoasă.

“Acasă” a cam devenit pentru mine… nici nu știu. Poate, pur și simplu, planeta asta.

Știu, sună dubios, măreț, zici că-s nebun sau ceva.

Două zile ca să dai restart la creier

Dar, serios, de când sunt în Londra tot am impresia asta că Planeta Pământ este un organism viu. Știam asta deja, dar acum am impresia asta foarte puternică. Simt că nu contează deloc unde mă aflu, fizic, căci aș putea să mă aflu oriunde. Contează ce fac cu viața mea de zi cu zi, contează spre ce tind și cum mă simt. Și cum mă simt este, desigur, cel mai adesea o decizie.

Urăsc momentele în care decid că mi-e dor de București, dar au și momentele alea rostul lor, nu? Haha.

Ieri mi-am golit cardul de bani. Mi-am luat un laptop nou ca să pot face editare video on-the-go. Realist vorbind, acum nu am bani să-mi iau bilet de avion spre București. Dar nu-i nicio panică, chiar e un sentiment interesant.

La tot pasul dau de străini – și când zic “străini” mă refer și la români. Suntem extrem de mulți pe aici. Peste tot. Fiecare om are o poveste care mă lasă cu gura căscată. Îi trag de limbă pe fiecare în parte, le ascult povestea și mă încarc.

Doamne, cum poți să faci absolut orice-orice-orice cu viața ta… Și ce enervant este că în viața de zi cu zi pe care o duce fiecare dintre noi avem tendința de a uita lecția asta mică.

Era vorba aia de “dezvoltare personală”, că decât să cumperi obiecte mai bine cumperi experiențe. Asta fac de ceva ani, dar asta fac mai ales acum, intens. Mă simt fix ca un burete fascinat constant de tot ce-i în jurul lui. Oameni, obiecte, clădiri, idei, concepte, atitudini, infrastructuri… cum de mi-am permis să nu fiu fascinat alte dăți?

Două dintre cele mai mari “dorințe” ale oamenilor, atât cât “cred” eu că văd la cei din jurul meu, ar fi să vadă lumea asta, cât mai mult din ea, și apoi să-și întemeieze o familie.

Unii le fac deodată și călătoresc cu toată familia. Eu-s acum la “primul pas”, pe care acum nu mult timp mi l-am propus conștient: să văd mai mult din lumea asta.

Sunt mai inspirat ca niciodată, shit is strong, like a freakin’ drug.

Încă-s la masa asta rotundă. Încă mai am niște vin în pahar. În boxe-i Mambo No. 5. Scriu la laptop fâțâindu-mă pe scaun pe ritmul muzicii. Bă… let go of shit and go live your fucking life.

Mulțam tuturor oamenilor de prin zona Londoneză care mi-au dat o mână de ajutor în perioada asta, fără voi nu cred că puteam să simt ce simt acum.

Va urma…

(am golit paharul de vin vorbind cu un cuplu gay, clienți de-ai lui Iris, despre diferențele dintre Londra și București – erau, la rândul lor, fascinați – haha. și mi-au zis că eu și Iris suntem niște oameni foarte optimiști. am apreciat.)

Peste mări și țări

Primele zece zile în Barcelona

S-a împlinit o lună de când am anunțat ca-mi iau lumea în cap și au trecut chiar și primele zece zile în Barcelona.

Dacă până acum mi se părea că timpul zboară, în București, acum nu știu ce cuvânt să folosesc ca să descriu faptul că habar n-am când au trecut ultimele zece zile din viața mea.

Pe 21 iulie am aterizat la 6 dimineața în Barcelona. Am plecat cu un bus până spre centrul orașului și de acolo am luat-o la pas. Era vineri, era vreo 7 dimineața, lumina era de Instagram și singurii oameni de pe stradă erau cei care-și plimbau câinii. Am mers vreo 30 de minute pe jos, zicând la fiecare 10 pași “Doamne, ce fain e aici…”, până am ajuns la George acasă.

Pe la 8 și ceva am ajuns la George și am început ziua cu o bere. Eu nu beau bere. Dar n-aveam cum să refuz. Prima dată în viața mea când plec cu un bilet “doar dus” și să nu beau o bere la aterizare?

La George am găsit adăpost pentru prima lună. Deci, luna asta, mă simt ca acasă … la el acasă. Am scris despre George în 2015, atunci când l-am cunoscut

Partea faină este că George stă în Barceloneta – în alte cuvinte, asta înseamnă că are plaja fix în spatele blocului. La 1 minut de mers pe jos. Apropos, textul ăsta-l scriu de pe balconul lui George. Văd plaja de aici.

Uite: punctul albastru sunt eu pe plajă… iar steaua galbenă este “acasă”.

Primele zile

Mi-am propus ca-n primele zile să nu mă ‘stresez’ cu nimic, deși este destul de greu să nu te gândești obsesiv la bani. Tranziția de la Lei la Euro când știi că nu ești în vacanță, ci ești aici “pe bune”, e un pic freaky. Dar am încetat de mult să “traduc” prețurile.

Ce-am învățat, însă, este că Barcelonei îi lipsește un Mega Image care să fie prin tot orașul. Sunt multe supermarketuri de diverse mărimi, dar nimic fain și profi ca Mega Image. Multe au prețuri mari, sunt destinate turiștilor, și e ușor să-ți iei țeapă.

Ca idee, în primele zile am luat pâine de la un magazin cu doi euro jumate. Apoi am găsit-o la alt magazin cu sub un euro. Ai zice acum că vorbesc, ca un evreu, doar despre bani … dar de fapt vorbesc despre diferenta dintre a fi turist și a fi localnic, haha!

Pentru că plaja este, efectiv, în spatele blocului, am petrecut primele zile doar pe plajă. La orice oră din zi și din noapte.

Oamenii

Vibe-ul oamenilor, per total, e super pozitiv. Chiar dacă eu nu înțeleg boabă de spaniolă sau catalană, rareori dau de cineva care să nu fie drăguț cu mine.

La fiecare colțisor de stradă sau de plajă există o poveste. Mă simt ca în Babilon, unde se vorbesc toate limbile din lume… deși credeam că nu poți avea sentimentul ăsta decât în Londra.

Români am cunoscut deja mulți, prin George. Oameni faini, săritori, bucuroși să vadă “importul” de carne proaspătă din România.

Ce urmează

Habar n-am. Fiecare zi este ca un ou Kinder. Cunosc oameni noi și descopăr noi oportunități.

În cele 10 zile, de când am ajuns, n-am făcut decât să arunc constant undițe în baltă. Sunt ca un pescar care încă nu știe din ce urmează să-și câștige păinea… Dar cu fiecare persoană care-mi iese în cale mi se pare că mai arunc câte două undițe în baltă.

La un moment dat mă aștept ca unele undițe să miște și să prind ceva.

Încet-încet trebuie să găsesc o chirie. Aș vrea să nu fiu nevoit să împart apartamentul cu nimeni, și poate că aș reuși să mă încadrez ca buget, dar problema este că nu sunt angajat și n-am un venit stabil care să convingă proprietarii. Totodată taxa agenției este de 10% din chiria pe un an, plus o lună garanție, plus două luni plătite în avans.

Indiferent de unde voi sta, momentan încep să mă simt “ca acasă” în orașul ăsta.

Ah, și urmează să-mi iau bicicleta din București. Sau să-mi iau o bicicletă aici. Încă mă gândesc.

Amuzante

Zilele trecute am ratat un autobuz pentru simplul motiv că nu i-am făcut semn să oprească. Acum știu să fiu pe fază să apăs și pe buton, atunci când sunt în autobuz, să oprească la stația la care am nevoie. Lecție învățată.

Tot zilele trecute am văzut două apartamente. “Doamna de la agenție” era o asiatică la vreo 50 de ani. Aproape zero engleză, dar spaniolă perfectă. Ne-am înțeles de minune, în mare parte, prin expresii faciale.

Nu mă pot abține să nu mă întreb care-i “istoria” fiecărui om de pe aici. E fascinant să vezi un asiatic din ăla alb ca laptele … dar bronzat.

Dorul de casă

În astea zece zile am stat mai puțin pe net. Am stat pe plajă sau prin oraș. Sau cu George la povești. N-am mai citit ceva despre Dragnea sau despre corupția de acasă de câteva zile bune.

Mi-e dor de oamenii de acasă. Mi-e dor de micile obiceiuri de acasă. Dar sunt atât de captivat de prezent și de fiecare colțișor de Barcelona că n-apuc să mă gândesc prea mult la asta.

Am mai văzut poze pe Instagram din București și sentimentul general a fost: “Awww…”.

Uneori, seara, când iesim pe plajă, se dă cu artificii. Alteori pur și simplu cineva începe să cânte la chitară și altcineva să danseze. Am impresia, constant, că există foarte multă “artă” pe aici. Și lumea, toată, știe să danseze sau să cânte sau să picteze.

Primele zece zile în Barcelona au fost un amalgam imens. Dar… vorba englezului: “It feels good”.

Per total, totul pare a fi o bucurie pe aici. O bucurie și o energie.

Sigur, sunt și lucruri mai puțin plăcute. Multe. Dar nu pentru ele am venit…

Salutări de la noul birou:

Apropos, pun poze de aici direct pe contul meu de Instagram – aici. Ah, și dacă și ție-ți place Instagramul, te-ar putea interesa Instantly.be

Va urma, cred, sper.

Peste mări și țări

Pașii de urmat ca să lucrezi legal în UK

Pașii de urmat ca să lucrezi legal în UK

Acum vreo lună mi-am cumpărat un bilet doar dus spre Londra. Nu l-am luat și pe cel de întoarcere pentru că nu știam cât va dura să-mi scot actele, aceasta fiind misiunea mea principală.

Desigur, am venit și cu misiuni secundare: să o vizitez pe mama și pe Eden (am scris despre asta aici), să vizitez Londra și să cunosc oameni din zonă, să testez piața locală, să văd care-i mersul prin zonă, să văd dacă aș putea să mă descurc într-un oraș așa mare doar pe bicicletă (și după o zi întreagă de pedalat aș zice că da, pot, e chiar mai ușor ca-n București – uite aici un vlog despre asta).

Acum sunt în Bristol, am ajuns la aeroport mult prea devreme. Nici nu s-a deschis check-in-ul. Am emoții, mi-e teamă că o să am valiza prea grea. În fine, scriu pe blog ca să treacă din stres.

Aș vrea să punctez în acest text câteva lucruri foarte simple:

1. Care-s pașii de urmat ca să lucrezi legal în UK.

2. Câteva păreri despre viața din afara Londrei.

3. Câteva păreri despre viața din Londra.

Punctul unu poate va fi cuiva de ajutor pe viitor. Punctele doi și trei sunt simple păreri cu care poate rezonează sau nu și alții. Părerile-s formate din ce-am văzut, ce-am simțit și ce-am trăit în ultimele două săptămâni pe aici.

1. Care sunt pașii de urmat ca să lucrezi legal în UK

N-ai cum să te angajezi și n-ai cum să fii PFA – persoană fizică autorizată – (aici nu se numește PFA, dar se referă aproximativ la același lucru) dacă nu ai un National Insurance Number (NIN).

Ei bine, pentru a obține un NIN ai nevoie de:

– un pașaport valid cu tine (eu l-am avut pe cel românesc, deși am dublă cetățenie)

– un număr de telefon local (avea mama o cartelă și un telefon în plus)

– acte doveditoare de adresă (niște facturi pe care să apară numele tău)

Dacă ai aceste trei, mai rămâne doar să iei un avion până în UK și să te programezi telefonic la Jobcenter Plus pentru NIN. Se face telefonic – uite detalii aici.

Din câte am auzit și am aflat, ești întrebat la telefon dacă ești în țară, dacă e pentru tine sau altcineva, care-i numele persoanei și care-i adresa la care stă persoana aferentă. Apoi la adresa aceea, în 1-2 săptămâni, vine o invitație de interviu.

Interviul meu a avut loc într-un oraș “mai mare” apropiat de unde stă mama, care stă în Newton Abbot, un oraș foarte mic.

Când vine ziua interviului este important să ajungi la timp. Dacă nu ajungi la timp, ești reprogramat și e puțin enervant pentru toată lumea cred.

Ca idee: am fost cu Ioan la interviul lui pentru NIN în Londra și erau sute de oameni, dintre care foarte mulți români și alte nationalități est-europene.

Eu am fost la interviu în sud-vestul țării și era pustiul. Totul mi s-a părut mult mai prietenos și drăguț. :)

Cu pașaportul este ușor.

Eu îl aveam expirat de o sută de ani, așa că mi l-am făcut pe fugă și am rugat-o pe Corina să mi-l trimită aici în UK. Ne-am încadrat perfect în timp. A ajuns cu doar o zi înainte ca eu să merg la interviul pentru NIN. Am scris aici despre cum se mai face un pașaport în București rapid.

Cu numărul de telefon local există mai multe opțiuni.

Fie te folosești de numărul unui prieten ce deja stă în zonă, fie-ți cumperi o cartelă reîncărcabilă.

Deși în mod normal n-au de ce să te sune, pe mine m-au sunat la doar o zi după interviu.

De ce m-au sunat? Haha!

Pentru că în formular am declarat că am ajuns în țară pe data de 9 noiembrie 2016, dar pașaportul meu a fost “emis” pe 15 noiembrie 2016.

Le-am explicat la telefon că am călătorit cu buletinul și au înțeles.

Apropos, “interviu” e mult zis.

E vorba de un formular pe care-l completează o doamnă drăguță pe baza unor întrebări pe care ți le pune.

“De ce vrei să vii aici?” – ea.

“Că mama și sora mea s-au mutat aici.” – eu.

“Din ce vrei să faci bani?” – ea.

“Păi vreau să fiu self-employed.” – eu.

“Dar concret, ce faci?” – ea.

“Scriu și fac video-uri.” – eu.

“Ce frumos. Acum înțeleg de ce arăți ca un artist.” – ea.

“Haha, vă mulțumesc.” – eu.

“Ești căsătorit?” – ea.

“Nu, dar am o prietenă acasă, în România.” – eu.

“Ah, deci ești single.” – ea.

Totul se întâmplă, evident, în engleză. Dar am observat că mulți oameni “trec” interviul cu engleză de super-baltă. Oamenii de la interviu sunt chiar drăguți și deschiși.

Cu actele doveditoare de adresă este FOARTE stupid.

Pentru că, evident, n-ai cum să vii la ei în țară și să-ți închiriezi o casă ca să ai acte doveditoare. Procesul e invers: întâi tre să poți lucra, nu?

Soluțiile ar fi astea: fie stai cu un membru al familiei (eu am stat pe adresa mamei mele, și au acceptat), fie rogi un prieten local să treacă pe numele tău una dintre facturi (de exemplu cea de internet). E un proces simplu, dar trebuie făcut cu o lună înainte ca tu să vii la interviu. Din păcate am înțeles că așa face majoritatea – deși mi se pare un mod fucked-up de a păcăli sistemul. Dar, sincer, nu văd altă soluție nici eu. :(

După interviu primești o hârtie care zice că se procesează treaba și că durează cam 2-3 săptămâni să-ți vină la adresa dată de tine o scrisoare care-ți dă vestea bună sau vestea proastă. Aud, însă, că nu prea vin vești proaste. Eu încă aștept. :)

N-ai cum să-ți faci cont bancar.

Ieri am încercat să-mi fac un cont bancar, ca să fiu 100% pregătit pentru momentul când am NIN-ul. Deși ai dreptul să începi să lucrez înainte de a avea NIN, e complicat. Angajatorii nu prea te angajează, deși pot face asta, iar tu nu prea poți lucra ca self-emplyed dacă n-ai cont bancar.

Ca să-ți faci cont bancar ai nevoie, iar, de acte care-ți dovedesc adresa. Doar că băncile-s mai stricte. Pe mine nu m-au acceptat pe adresa mamei. Și nu acceptă chiar orice factură. Acceptă scrisori “oficiale” pe numele tău și cu adresa aferentă de la instituții “serioase”. Precum o facultate “de prestigiu” sau un doctor sau un avocat sau ceva.

Ah, sau merge cu carnetul de conducere (asta dacă reușești să-ți faci carnetul de conducere pe adresa din UK).

Mi se pare super-ironic faptul că pentru a-ți face cont bancar ai nevoie de o adresă, dar pentru a-ți închiria o casă ai nevoie de cont bancar local. Phahaha, asta apropos de “descurajare” și măsuri de siguranță.

E ok, e normal, cu răbdare (așa mi-a zis maică-mea) se rezolvă toate.

După ce-am ieșit din două bănci care m-au refuzat, m-am dus la policlinica din orășelul lui mama. “Hai că am o idee”, mi-a zis.

Intrăm acolo și mama cere să mă înscrie la medicul ei de familie.

“Mama, cum dracului vrei să mă înscrii la medicul de familie dacă eu n-am niciun act de aici și banca nici cont nu vrea să-mi facă?!!!?!?!?”

Ei bine, am primit de completat pe loc vreo șase foi. Numele meu, adresa la care stau, un e-mail, un nr. de telefon si alte rahaturi foarte ușor de oferit.

Ghici ce? Sunt înscris la medicul de familie. Într-un orășel din UK. Deși n-am niciun act oficial de la acest stat încă. WTF!?!?!?!

Am primit pe loc un e-mail care-mi dă acces la o platformă online prin care îmi programez vizitele la medic, văd analizele, văd ce boli am etc. În 7-10 zile primesc o scrisoare cu parafă cu numele meu și adresa lui mama. Cu aia merg la bancă. Și bam, ar trebui să pot avea apoi cont bancar.

Deci data viitoare când vin aici o să am și drept de muncă, și acte-n regulă și cont la bancă. Și e fain tare că taxele-s 20% după primele 11 mii de lire făcute într-un an.

Pentru cei ce au avut vreo afacere prin România, chestia asta sună a paradis …

Atât despre acte. Hai cu câteva păreri.

Later edit:

Am aflat despre un app care-ți face cont bancar “local” și “global” + card Visa etc. fără proof of adress. Nu am testat, dar sună ca o soluție rapidă la nevoie: monese.com

2. Câteva păreri despre viața din afara Londrei.

La mama în orășel am petrecut șapte zile. În fine, nu doar la ea în oraș, că-i mic … am cutreierat în stânga și-n dreapta cu autobuze locale și cu trenuri. Transportul local este foarte scump (ca în Londra), doar că totodată este foarte-foarte bine pus la punct.

Am observat câteva chestii interesante despre aceste orășele mici din sud-vestul UK-ului care m-au cam marcat:

1. Se fac bebeluși pe bandă rulantă.

2. Există mulți oameni cu handicap și mulți bătrâni.

3. E liniște și pace completă.

4. Realitatea de aici e complet ruptă de realitatea londoneză.

Eu-s băiat de oraș agitat. Viața-n București e super-activă. Așa am trăit ultimii ani și așa vreau să mai trăiesc măcar vreo zece cred. N-am cum să trăiesc într-un orășel mai mic, nici măcar în Bristol unde-i populația de aproape jumătate de milion.

Aici fetele de 19-20-21 de ani au cel puțin un copil. Nu toate, dar marea majoritate. E o realitate. Pe la 25 deja au doi sau trei și sunt divorțate.

Statul te plătește destul de bine dacă ești mamă singură și ai unu-doi copii. Mulți bătrâni se plâng că “tineretul” nu muncește. Dar adevărul este că în orășelele pe care le-am văzut eu nu-s foarte multe de făcut. Majoritatea tinerilor sunt îngrijitori de bătrâni sau de oameni cu handicap. Care-s pretutindeni și sunt foarte bine integrați în societate.

Comunitățile din aceste orașe sunt mici, restrânse, își văd liniștit de viață și nu se agită ca noi la orice anunț politic de interes internațional. Ceea ce poate că-i chiar bine.

Asta așa, pe scurt.

3. Câteva păreri despre viața din Londra.

Londra este, dacă-mi permite cineva exagerarea, o țară în sine. În fine, corect zis: este o metropolă. Este complet ruptă de ceea ce se întâmplă în orașele pe care le-am vizitat zilele trecute din sud-vestul UK-ului.

Chiar și Bucureștiul pare rupt de Bârlad sau un oraș de mărimea aceea, dar parcă nu atât de rupt.

Londra-i un fel de “turnul Babel”: “Babel” este cuvântul echivalent în limba ebraică al cuvântului akkadian Babilu, un oraș cosmopolit recunoscut pentru multitudinea de limbi vorbite.

Diversitatea este incredibilă. Mă fascinează pur și simplu. Oamenii nu-s deloc reci, așa cum am auzit de la alții, ci foarte-foarte deschiși.

Orașul este, într-adevăr, mare. Prea mare. Dar la nevoie poți să iei metroul și să ajungi oriunde. Într-adevăr, ai de mers o oră cu metroul uneori, dar … dacă locuieșit acolo presupun că nu te duci în toate colțurile orașului zilnic, nu? Că doar nici eu, în București, nu merg zilnic în Pipera, Piața Sudului, Iuliu Maniu și Pantelimon. N-am de ce.

Pentru un oraș atât de mare și atât de plin, nu înțeleg cum nu reușește Bucureștiul să se organizeze măcar la fel de bine ca Londra (din multe puncte de vedere).

Concluzii

S-a deschis poarta la care tre să-mi duc bagajul. Românii stau într-o coadă imensă. Eu-s la etaj, la cafenea, scriu aici de o oră aproape. Singura coadă din acest aeroport e făcută de check-in-ul nostru, culmea. Ce ciudățenie culturală, nu?

Nu știu ce urmează. N-am un plan bine pus la punct. Londra nu-i idealul meu. Dar s-ar putea să fie etapa următoare. Tre să ajung acasă (căci, recunosc, mi-e dor) și să văd ce simt.

Mama și Eden sunt foarte fericite. Iar asta pentru mine este probabil unul dintre argumentele pricipale ca eu să fiu măcar pe aceeași insulă cu ele cât mai curând.

Vai, ce frig e aici, mi-au înghețat mâinile pe tastatură. Mă duc să-mi duc bagajul. Sper să n-aibă peste 15 kg.

București, ne vedem diseară.

Peste mări și țări

Ce ți-a plăcut cel mai mult în Israel?

Ce ți-a plăcut cel mai mult în Israel?

În poza de mai sus apar eu, flancat de două tipe super-drăguțe.

Cea din stânga-i Iris, sor-mea cea mică. A apărut acasă când eu aveam doar 3 ani și se spune că mi-am dorit tare-tare să am o soră ca ea, atunci când eram mic. După apariția ei acasă atenția alor mei s-a mutat pe ea, așa cum este firesc.

În glumă mi-aș permite să zic că mi-a făcut copilăria un calvar. Ea a fost mereu cea cu mai multe cereri de jucării, cu mai multe fițe, cea care plângea mai mult și care făcea mai multe probleme, dar pe care ai mei o tolerau mai mult.

Odată cu apariția ei, eu am devenit cel “mai mare”, “mai responsabil”, “mai cuminte”. Cel puțin în capul meu.

Amândoi ne-am născut în Israel, într-o familie formată din părinți tineri. Mama m-a făcut când avea 23 de ani. Eu azi am 25 și încă nu plănuiesc să am un copil. Încă. Va urma.

În dreapta este sor-mea cea mai mică, Eden. A apărut când eu aveam 12 ani. Visam că voi avea 18 ani și o voi duce cu mașina la școală când va fi cazul. Între timp am devenit un amărât de biciclist, iar școala ei a fost mereu chiar în fața blocului… Astfel că n-a fost nevoie s-o ducă nimeni cu mașina.

Eden a apărut ca o jucărie în viața noastră. Eu și Iris eram fascinați de ea și de relația ei cu mama. Din nou, atenția familiei s-a mutat de pe noi, pe cea mică.

Eden nu s-a născut în Israel, dar mereu a auzit de la noi “povești” despre țara în care ne-am născut noi. Pot doar să-mi închipui că pentru ea a fost ciudat să audă că frații ei mai mari s-au născut într-un complet alt loc, îndepărtat.

Anul ăsta Eden a avut oportunitatea să plece în Israel, la bunici, vreme de o lună. A avut oportunitatea să vadă o altă țară, în detaliu. O țară despre care în toți acești ani a auzit foarte mult.

Acum două zile s-a întors din această aventură și am întrebat-o: “Ce ți-a plăcut cel mai mult în Israel?”

După câteva secunde de ezitare, mi-a zis: “Mi-a plăcut să merg cu autobuzul.”

Eden are 13 ani. Nu mă aștept să fie cea mai inteligentă persoană de pe planetă la vârsta ei, dar, totuși, nu mă așteptam la un răspuns așa stupid…

“Autobuzul?! Ce autobuz? Cum să zici că asta ți-a plăcut cel mai mult?”, am întrebat-o cumva șocat. Am crezut inițial că-și bate joc de mine.

“Acolo autobuzul este genial. Mereu este aer condiționat înăuntru, mereu ai loc unde să te așezi, nu stai niciodată în picioare și te duce peste tot pe unde vrei. Vine des, vine la timp, nu aștepți după el… E super!”, mi-a detaliat ea.

Și este adevărat. Îmi amintesc și eu că autobuzele de acolo erau o plăcere. Dar nu-i ironic că tocmai cu asta să rămână după o lună de vacanță? Nu-i ciudat că ăsta-i primul lucru care i-a venit în cap?

Cred că totul se rezumă la un oarecare standard de viață. Prin răspunsul ei, Eden, inconștient, a arătat cu degetul spre o esență. Să iei autobuzul în București sau România este enervant și neplăcut. Să iei trenul este chiar oribil. Dar acolo este o plăcere și o normalitate să iei un autobuz. Mă aștept ca în secolul ăsta să fie și cu wifi gratuit și cu Pokemoni rari înăuntru … sau naiba mai știe ce.

N-am o concluzie la acest text. Am vrut doar să notez răspunsul lui Eden și să-l recitesc peste ani, să râdem împreună.

E prima poză după mult timp în care apărem toți trei și, wow, ce-am crescut. Eden este deja cât Iris. Viața-i minunată. :)

PS: În mai puțin de o lună Eden începe școala în UK. Și sunt absolut sigur că asta-i va schimba viața radical. Abia aștept să văd ce urmează.

Peste mări și țări

Ce să faci prin Barcelona

Ce să faci prin Barcelona

Fac poze și le pun pe Instagram

În octombrie 2015 am fost pentru prima dată în Barcelona și mi-a plăcut la nebunie. Câteva zile mai târziu am fost jefuit de un tip de culoare în mijlocul zilei, pe o stradă micuță. Am rămas fără 100 de euro și 100+ lei.

Cu toate astea, am vrut să-i arăt Corinei cât de frumoasă este Barcelona, căci eu m-am întors acasă fascinat… iar ea nu înțelegea de ce. Uite aici 17 poze cu Barcelona din octombrie 2015.

Așa că ne-am decis să ne luăm 7 zile de vacanță în Barcelona. Șapte zile de rătăciri haotice, dar și de vizitat chestiile clasice. Am stat la George, un român mutat la Barcelona pe care l-am cunoscut tot anul trecut și despre care am scris mai multe aici.

Deci, uite, pe scurt, ce să faci prin Barcelona:

Rătăcește!

Mi se pare că înainte de orice vizitare a unor obiective turistice, ar trebui pur și simplu să mergi pe străzi. Preferabil nu pe Ramblas (adică strada cu cei mai mulți turiști și hoți pe centimetru pătrat), ci chiar pe străzi mai lăturalnice. Pe mine mereu m-a fascinat viața cetățeanului ce locuiește acolo.

Când am vizitat Thassos, la fel, mi s-a părut interesant să văd cum decurge viața unui localnic.

În Barcelona transportul în comun este foarte prietenos: îți cumperi o cartelă cu 10 călătorii (care costă 10 euro) de la orice gură de metrou și poți folosi acea cartelă pentru: autobuz, tramvai, metrou și chiar și funicular (dacă vrei să mergi la Tibidabo – și da, e fain de vizitat și Tibidabo).

Google Maps îți zice la câte minute vine autobuzul sau metroul cu exactitate. Orașul este foarte-foarte bine conectat și transportul în comun merge perfect chiar și noaptea. Deci, pe bune, rătăcește… Așa descoperi cele mai faine chestii din oraș.

Mănâncă cât mai mult!

Cred că Barcelona este, în mare parte, despre mâncare. În fine, de fapt este despre o cultură anume. Oamenii de acolo sunt atenți la ce și cum fac. Le pasă. Nu fac nimic cu indiferență. Pentru ei de prea puține ori “merge și așa”, cum merge la noi în țară … din păcate.

În fiecare dimineață vezi oameni care-și mătură trotuarul din fața magazinului. Le pasă.

Oamenii au multe afaceri mici – printre care foarte-foarte multe bodegi sau restaurante sau patiserii. De aceea merită să mănânci mult. Pentru noi vacanța asta de șapte zile s-a rezumat, în mare, la mâncare. Și nu regretăm nimic.

Din nou: ferește-te de locurile care arată prea modern sau cele care au note mari pe internet. Alea-s full de oameni, mereu, și sunt și scumpe. Rătăcește (precum ziceam mai sus) pe străzi lăturalnice și intră în cele mai urâte bodegi. Vei găsi cea mai bună mâncare adesea gătită chiar de proprietarul localului, care-și dă tot interesul.

Am mulțumit mai multor oameni pentru mâncarea pe care ne-au dat-o și reacția a fost una unică: Oamenii și-au dus mâna la inimă și au mulțumit în ce limbă au știut ei mai bine.

Repet: oamenilor le pasă. Le pasă.

Parc Guell și Tibidabo

Parc Guell este de vizitat. Există o zonă gratuită, și o zonă la care costă intrarea. Șapte sau opt euro. Dar merită. Preferabil cât mai de dimineață, căci altfel se umple de turiști și locul devine foarte rapid neplăcut.

Tibidabo este și el de vizitat, absolut gratuit. E fain că mergi cu funicularul până sus și vezi tot orașul. Tot acolo, deasupra orașului, este un mic parc de distracții. Nu l-am încercat… dar cred că poate să fie destul de distractiv.

Aici am fost și am vizitat cele două locuri:

Sagrada Familia

Și nu în ultimul rând: Sagrada Familia trebuie vizitată. Costă 30 de euro intrarea care include un ghid audio și accesul într-un turn. Construcția încă nu-i finalizată, dar asta contează mai puțin căci tot impresionează.

Eu n-am fost, s-a dus doar Corina … acum regret că n-am fost.

Ia-ți o bicicletă și plimbă-te

Eu n-am făcut asta de data asta, dar am făcut-o anul trecut și e chair super-ușor să pedalezi prin Barcelona. Au infrastructură și există mulți bicicliști, semn că soferii sunt prietenoși. Totodată sunt șanse mari să ieși mai ieftin așa decât dacă iei cartele de de transport în comun. Și totodată cred că vezi mai fain orașul de pe bicicletă.

Câteva cuvinte, de final.

Mulți dintre localnicii din Barcelona nu știu engleză… Așa că vei fi nevoit să vorbești prin semne și zâmbete. Multe zâmbete… contează enorm.

În rest eu am reținut următoarele: (scriu cum se pronunță, cred)

bale = e un fel de “ok”.

cafe con lece = cafea cu lapte (am beut multă cafea prin Barcelona)

una mas = încă una (arăți spre ceva de pe masă și zici “una mas”)

queso (“cheso”) = brânză/cașcaval (eu nu prea mănânc carne, așa că mereu întrebam de queso

Și este foarte important să zici “Ola” și “Gracias”, pentru că oamenii ăștia zic aceste două cuvinte la fiecare pas.

Ca idee: dacă intri într-un autobuz la 12 noaptea, șoferul te va saluta. E fain să-l saluți înapoi. Așa este cultura lor și apreciez asta foarte mult.

Peste mări și țări

Câteva păreri despre viața în Belgrad

Câteva păreri despre viața în Belgrad

Weekendul trecut am ajuns în Belgrad. N-am apucat să vizitez cu adevărat orașul, ca un turist, căci nu m-am dus tocmai în vacanță, dar am gustat oleacă din viața de acolo și poate că nu-i o idee rea să împărtășesc.

În primul rând: nu există roaming. Sau, în fine, există, dar prețurile sunt de așa natură că este ca și cum n-ar exista. Eu de câțiva ani am o opțiune de 3 euro pe zi ce-mi oferă în roaming toate minutele și cei 3GB de net pe care-i am acasă. Fiecare zi petrecută într-o țară străină (nu numai din Europa) mă costă 3 euro, dar stau pe net ca acasă. Dau sms-uri, sun fără grijă … 3 euro pe zi. Merită.

Ei bine, în Serbia această ofertă nu există. Adică Vodafone nu oferă așa ceva pentru Serbia… deși oferă așa ceva pentru țări precum Africa de Sud. Ca idee, în Serbia 1 MB de internet în roaming costă 9.6 euro.

Deci pentru prima dată după mulți ani am fost un turist fără 3G, lucru care m-a dat peste cap pentru că nu-mi notasem adresa hotelului și alte detalii, fiind 100% sigur că internetul meu nu o să fie o problemă.

Concluzia: am intrat într-o cafenea și am stat pe Wifi cât am sorbit o cafea.

Câteva păreri despre viața în Belgrad

Toată lumea știe engleză.

Am vorbit engleză cu tineri și cu vârstnici. N-am găsit om care să nu știe să-mi răspundă în engleză si care sa nu mă ajute. Toți localnicii s-au purtat super-frumos cu mine. Am mai fost prin tot felul de țări străine și orașe mari și, pe bune, niciodata n-am fost așa de impresionat.

Budapesta? Nicio boabă de engleză. Trebuie să ai mare noroc să zică cineva altceva în afară de “nem tudom” (sau cum se scrie).

Barcelona? Noroc cu turismul că mai rup unii pe ici pe colo cu engleză… dar altfel … nicio șansă.

Câteva păreri despre viața în Belgrad

Orașul arată suuuuper-bine!

Odată ce-am ajuns în oraș am observat că au trotuarele largi și nu există (la prima vedere) mașini parcate ilegal sau pe trotuar. În ultima zi, însă, am văzut un trotuar ocupat de mașini în stil bucureștean.

Cică de un an orașul este într-o schimbare masivă și poliția dă extrem de multe amenzi șoferilor. Motiv pentru care totul arată acum mai bine. Cică până acum un an era un dezastru, probabil comparabil cu Bucureștiul.

Piste de biciclete nu prea sunt pentru că orașul este plin de dealuri destul de abrupte. În partea nouă de Blegrad, unde dealurile lipsesc, am văzut că-s piste de biciclete destul de timide, pe trotuar.

Ah, și, pe bune: orașul mi se pare foarte-foarte curat. N-am văzut jeg pe jos. Poate doar mucuri de țigară. Dar oricum orașul este curățat zilnic… (Bucureștiul e curățat de două ori pe an sau când?) Barcelona era curățată în fiecare seară/noapte. Jeturi de apă puternice, mături, chestii…

Câteva păreri despre viața în Belgrad

Toată lumea fumează.

Peste tot. Toată lumea. Cred că 1 sârb din 10 nu fumează. Restul bagă nicotină la greu. Sau cel puțin asta-i impresia cu care am rămas.

Ah, și deși au “lege” care interzice fumatul în localuri, tot se fumează. Peste tot. :)

Localnicii vorbesc despre corupție.

Oamenii cu care am vorbit, localnici, pe care-i cunoșteam dinainte, mi-au tot vorbit despre corupție. Cică totul se rezolvă cu puțini bani. De la amenzi evitate și până la parcatul pe trotuare … corupția cică-i mare-mare.

Tricouri cu Putin

M-a frapat faptul că pe străzile din centrul Belgradului se vindeau tricouri cu fața lui Putin. Credeam, inițial, că-i vorba de ceva “miștocăreală”. Dar când am întrebat un amic care-i faza, mi-a zis că există o mișcare a oamenilor “pro-Rusia”.

Orașul are tot felul de graff-uri ce susțin “unirea cu Rusia” iar turiștii cumpără tricouri cu portretul lui Putin. Ciudat, nu?

Câteva păreri despre viața în Belgrad

Și în rest…

E ieftin. E puțin mai ieftin ca la noi. Banii se schimbă în dinari, căci cu euro n-ai ce face. Un euro este 120 de dinari. Eu am schimbat 10 euro în aeroport la un curs mai slab ca să am de autobuz și apoi am schimbat în centru la 120 de dinari.

Aeroportul este minuscul și foarte ciudat. La plecări “security check” este abia când te duci la poartă/gate. Orice-ți cumperi de băut din duty free este oprit înainte de poartă. E 100% pe dos față de cum e în alte aeroporturi.

Orașul este super-viu, centrul Belgradului fiind plin de oameni chiar și intr-o zi de joi la ora 14:00.

Sunt mulți cântăreți pe străzi și lumea le dă bani cu plăcere.

Per total oamenii par fericiți, zâmbăreți, bine dispuși și petrec mult noaptea.


În zilele petrecute p-acolo am stat mai mult în hotel, dar oricum am făcut două vlog-uri de la fața locului, atât cât am putut să mă plimb. Iată:

Peste mări și țări

Am călătorit 7 luni cu rucsacul în spate prin Africa și Asia

Simona

Textul de mai jos nu-i scris de mine, ci de Simona – cea care “vorbește” și în titlu. Povestea ei mai pe larg poate fi găsită și aici sub formă de video.

Dacă apar întrebări, fie le lăsați în comentarii, fie le scrieți direct celor de la One World Institute. :)


Numele meu este Simona Ghercă, am 28 de ani și provin dintr-un orășel din județul Hunedoara. Povestea mea este una destul de simplă, dar în același timp puțin întortocheată.

Am vrut să merg în Africa ca și voluntar încă din adolescență, dar cumva părea ireal. Nu e ceva la îndemâna oricui, plus cã societatea m-a învățat că “drumul” e cu totul altul: trebuie să studiez, să am un serviciu bănos și să mă căsătoresc.

În 2009, undeva în miezul nopții, căutam de lucru pe diferite pagini de internet, iar un anunț mi-a atras atenția în mod deosebit: “Căutăm voluntari pentru Africa și India”.

Am aplicat. A doua zi am primit un e-mail cu explicații despre program și formularul de înscriere. Imediat am mers să discut cu părinții mei, dar din păcate, chiar dacã îmi doream și visam să merg în Africa, mama mi-a explicat că ar trebui să “revin cu picioarele pe pământ”. A fost suficient ca să mă descurajeze.

În 2011 eram undeva departe de casă, fără niciun scop precis care să mă împlinească. Simțeam că fac umbră pământului degeaba. Am reluat legătura cu One World Institute și m-am înrolat.

Nu știam prea multe despre școală, știam doar că vreau să studiez de la persoane care au avut aceeași experiență, persoane care s-au confruntat cu aceleași probleme. Nu mi-ar fi fost greu să îmi cumpăr singură un bilet dus-intors România-Mozambique, dar ceea ce voiam eu era mai mult decât un Safari…

Cu toții suntem diferiți, dar felul în care programul e conceput și provocările pe care ți le oferã se potrivește oricărui tip de persoană. Oricine se integrează pentru că scopul este unul comun.

“Viața ta nu va mai fi aceeași.” mi-a spus persoana care m-a înrolat. “Ai grijã, nimic nu va mai fi la fel.” Mare dreptate a avut. Eram extrem de timidă, introvertită, obsedată de control și îmi era frică de imprevizibil… dar în drumul meu spre Africa ușor-ușor totul s-a schimbat.

Nu am crezut vreodată că voi ajunge să fac prezentări în public, să merg cu ocazia din Norvegia în Danemarca în ianuarie, când e ger și totul e înghețat bocnă, cã voi avea curaj să opresc oameni pe stradă și să fiu atât de convingătoare încât să strâng bani pentru a ajuta diferite proiecte din lumea a treia. Nu m-aș fi gândit vreodată că voi avea curaj să dorm într-o gară sau aeroport și, cu toate astea, le-am făcut pe toate.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la acest program este că am învățat despre mine și despre lume dintr-o perspectivă practică.

Acum văd lumea cu alți ochi, am alte priorități, îmi cunosc limitele, știu când să merg mai departe și când să mă opresc. A fost ceva ce am învățat în acești ani în program: dacă vrei să îți depășești limitele trebuie să te provoci.

“Învață să călătorești, călătorește ca să înveți.”

Am călătorit 7 luni cu rucsacul în spate prin Africa și Asia și am supraviețuit alte 6 luni într-un orfelinat în Mozambique. Nu a fost ușor, nici pe departe… Dar a meritat!

Toată experiența mi-a deschis ochii: am văzut diferențe și, din păcate, diferențe care se fac între oameni: Apartheid și ce a lăsat în urmă, cum Africa încă se împarte între “alb” și “negru” … și totuși, lumea e frumoasă!

Dacă regret ceva în ultimii ani, regret cã nu am aplicat în anul 2009 când am primit formularul pentru prima dată.

Suntem liberi și totuși suntem sclavii rutinei. Avem pașapoarte cu prea multe foi goale pentru că nu avem timp să facem nimic altceva decât să muncim. Eu sunt una dintre norocoși: am călătorit, am văzut Africa, am văzut Asia și mai am multe de văzut.

După patru ani pot spune că mă simt mai puternică, mai înțeleaptă și mult mai “open minded” în orice situație.

Peste mări și țări

Barcelona în 17 poze

Barcelona în 17 poze

Azi m-a întrebat cineva dacă pot să trec peste faptul că am fost jefuit în Barcelona la o zi după ce-am spus că Barcelona-i superbă…

… și adevărul este că, da, pot să trec peste faptul că într-un oraș SUPERB există și hoți. Încă-s de părere că Barcelona este un oraș wow-wow-wow. Momentan este cel mai frumos oraș pe care l-am vizitat vreodată. Dar este adevărat că nu-s cel mai umblat om. Până recent îmi plăcea foarte mult Budapesta …

Prima impresie despre Barcelona (alături primele poze pe care le-am făcut acolo) poate fi citită aici.

Despre cum am fost jefuit la o zi distanță am scris aici.

Iar acum o să las pozele pe care le-am făcut acolo să vorbească de la sine… :)

Barcelona în 17 poze

Barcelona în 17 poze

Barcelona în 17 poze

Barcelona în 17 poze

Barcelona în 17 poze

Barcelona în 17 poze

Barcelona în 17 poze

Barcelona în 17 poze

Barcelona în 17 poze

Barcelona în 17 poze

Barcelona în 17 poze

Barcelona în 17 poze

Barcelona în 17 poze

Barcelona în 17 poze

Barcelona în 17 poze

Barcelona în 17 poze

Peste mări și țări

Am fost jefuit în Barcelona

Am fost jefuit în Barcelona

Am fost jefuit în Barcelona pe o stradă ca cea din această imagine.

În ultimele 10 zile am fost prin Barcelona într-un fel de mini-vacanță. Am scris aici despre cum mi se pare orașul după doar câteva zile de explorare.

În a 7-a zi, la 24 de ore după ce am spus că în Barcelona toată lumea “este relaxată” și că există soldați pe stradă care nu știu engleză, am fost jefuit.

Așa că o să povestesc aici, pe scurt, despre cum a fost să fiu jefuit pentru prima dată în viața mea.

Urma să mă văd cu trei prieteni români. Era ora 13:00, plecasem de la airbnb-ul (apropos, uite 20$ reducere dacă vrei să pleci cu airbnb-ul pe undeva) meu și aveam de mers, cu Google Maps în față, vreo 7 minute. Deja știam zona destul de bine, căci mă tot plimbasem prin centrul Barcelonei și airbnb-ul meu era destul de central, chiar lângă o gură de metrou.

Prietenii mi-au dat un “share location” prin Facebook și le-am spus că pornesc spre ei. Mi-au dat și o poză cu ușa de intrare în bloc, ca să o pot recunoaște.

Am dat “Save” la location în Google Maps-ul meu și m-am ales cu o steluță galbenă pe hartă. O steluță este airbnb-ul meu, cealaltă steluță este “Share location”-ul unde mi-aș fi găsit prietenii:

Am fost jefuit în Barcelona

Am mers printre sute de turiști cu capul în Google Maps, ca să nu mă rătăcesc și ca să ajung cât mai repede. Am mers ce am mers și mi-am dat seama că location-ul dat de prieteni nu era tocmai exact. Așa că le-am scris că nu mă prind care-i strada corectă.

Am intrat pe o străduță, am căutat să văd cum se numește, am cerut prin Facebook prietenilor numele exact al străzii și numărul blocului … și vreo 5 minute m-am tot plimbat în jurul steluței salvate pe Google Maps, căutând scara blocului.

La un moment dat le-am zis că nu îi dau de cap, nu găsesc strada, și am rugat pe cineva să coboare să mă ia.

Comunicam printr-un chat făcut pe Facebook la care “participau” și alți prieteni care nu erau să se vadă cu noi, dar râdeau de noi că ne ia o veșnicie să ne întâlnim.

Am fost jefuit în Barcelona

La un moment dat nu le-am mai răspuns. Nu le-am mai putut răspunde, de fapt.

Un tip înalt, negru, a venit și mi-a smuls telefonul din mână – pur și simplu.

Eu eram pe o margine de stradă, mă chinuiam să înțeleg unde naiba trebuie să ajung.

Tipul mai era cu o tipă care nu era de culoare, dar părea super-beată sau super-drogată.

Apoi m-a luat direct pe engleză: “Dacă vrei telefonul înapoi, dă-mi toți banii pe care-i ai la tine. Nu încerca să fugi.”

N-am apucat nici măcar să mă cac pe mine, că totul s-a întâmplat super-super-repede. M-am uitat la el. M-am uitat la ea. Nu credeam că-i adevărat. Era ora 13 sau 13:30 … era soare afară, eram pe o stradă din centrul Barcelonei … În fine, era o stradă mică… dar totuși.

M-am uitat în jur și nu era niciun trecător. Eram la vreo 10-15 metri de o intersecție cu un bulevard mai mare. M-am gândit că pot să fug spre bulevardul acela și, na, ce putea să-mi facă?

Dar, pe de altă parte … TELEFONUL MEU! iPhone 5S (obținut cu greu)… și nu asta era neapărat relevant, cât faptul că aveam să rămân fără telefon încă vreo 4 zile prin Barcelona.

N-am găsit nicio soluție în acele 2-3 secunde în care timpul a stat în loc. Știam că pentru mine era foarte important să nu-mi pierd telefonul. Nu știam exact câți bani aveam la mine … dar știam că oricât aveam, telefonul era mai valoros.

Mi-am scos încet portofelul din ghiozdan, ținând de el bine-bine, să nu mi-l smulgă și pe ăsta. Cu un ochi stăteam pe el și pe telefonul meu. Femeia beată tot vorbea singură.

Dar el fie era foarte deștept, fie avea multă experiență… Căci din portofel mi-a luat într-o secundă buletinul. Îmi amintesc că am râs atunci când am realizat că mi-a luat și buletinul. Mă simțeam ca într-un film de comedie foarte-foarte prost la care îți vine să țipi: “Băăă, dar Ariel ăsta-i așa prost? Eu i-aș fi dat un pumn negrului și aș fi fugit!”

Cu câteva zile înainte cineva îmi zisese să nu iau la mine mulți bani cash și nici acte – e bine să le las în cameră. Știu că i-am răspuns că eu nu-s paranoic.

Tipul era foarte agresiv: mă înjura, mă amenința, îmi zicea să nu încerc să fug, îmi zicea că mă înjunghie, la un moment dat a început să numere invers – dar nu mai știu exact de ce.

Era un tip înalt, avea spre doi metri. Eu am 1.75 maxim. Niciodată nu m-a ajutat statura.

Cu buletinul meu și cu telefonul meu în mână, negrul apoi m-a întrebat câți bani am.

Culmea: aveam mulți. Mai mulți decât credeam sau mă așteptam să am.

Aveam 115 euro formați dintr-o hârtie de 100, una de 10 și una de 5. Și lângă ei mai aveam vreo 130-140 de lei. O hârtie de 100 de lei, câteva de 10 și câteva de 1 leu.

Am scos cei 115 euro și i-am zis în engleză: “Ok, I will give you my money, but give me my phone and ID back.”

El mi-a zis să-i dau și ceilalți bani. I-am zis că-s bani românești cu care n-are ce să facă. A țipat să-i dau TOȚI BANII.

Am scos atunci și leii.

Pe stradă, fix atunci, fix pe lângă noi, trecea un domn în vârstă. Ducea o roabă. M-am gândit să zic “Help” în engleză … dar erau șanse să rămân fără buletin și telefon.

Nu știu exact în ce ordine s-au întâmplat lucrurile după aceea, dar mi-am băgat telefonul în buzunar, buletinul l-am aruncat în ghiozdan lângă portofel și el a plecat, la pas grăbit, cu tipa.

El a plecat cu 100 de euro (15 euro, nu știu cum, au rămas la mine) și 130-140 de lei.

Am întors capul spre bulevardul care era la 10-15 metri de mine și l-am văzut pe Denis (în chat-ul de mai sus “Dan Cristian Șolot”). Am întors capul spre negru și spre tipă și plecau în direcția opusă.

“DENIIIIIS!!! VINOOOO, M-AU JEFUIT UNII!”

Denis s-a uitat la mine, mi-a făcut cu mâna și a zâmbit scurt. Nu s-a mișcat din loc.

“Vino, băăă, m-au jefuit unii, serios, vinooo!” și am început să fug spre negru. Care văzând că fug spre el, a început să fugă și el. Și gagica beată.

Am făcut zig-zag vreo 2-3 străzit. Era ca un labirint. Pe negru nu l-am mai văzut, dar pe tipă am mai zărit-o atunci când am făcut stânga-dreapta câteva străzi.

Denis era complet derutat. I-am explicat scurt. Credea că glumesc inițial.

Și uite așa am fost jefuit în Barcelona. Cu 100 de euro și 130-140 de lei mi-am “răscumpărat” buletinul și telefonul. În mijlocul zilei, în mijlocul orașului…

Lecții învățate:

1. Nu sta PREA mult cu telefonul în mână. Și dacă stai, ține-l bine de tot.

2. Nu lua PREA mulți bani la tine.

3. Lasă actele importante la cazare.

4. Nu e bine să ai 1.75. Du-te joacă baschet și mai câștigă niște centimetri.

5. Nu e bine să stai singur-singurel pe străzi mici. Stai pe străzi mai mari.

6. Chestii d-astea se întâmplă peste tot …

George, un tip mutat în Barcelona de o lună, mi-a recomandat să merg la poliție. Dar am refuzat. Am considerat că este greu să recuperezi niște bani de la un hoț. Dacă era să-mi fure mobilul, da, sigur, mergeam la poliție. Și făceam orice ca să-l recuperez. Dar 100 de euro … cum îi recuperezi? Iar cei 130 de lei nu meritau efortul.

În zilele rămase am încercat să trec peste starea nașpa pe care mi-a dat-o întâmplarea asta. Recent citeam că în loc să dai bani pe “obiecte”, mai bine dai bani pe experiențe. Putem spune că am dat 100 de euro și 130 de lei pe o experiență unică și interesantă…

Barcelona este un oraș fain din foarte multe puncte de vedere. Dar au și ei hoții lor… e firesc, nu? Aveți grijă atunci când rătăciți prin alte țări sau alte orașe să nu faceți greșelile mele. :)

Cu 2 zile înainte de a pleca în Barcelona, Victor îmi spusese să am mare grijă să nu mi se fure lucruri – căci el a fost martorul unei genți smulse. Am avut grijă. Dar degeaba. Că tot mi-a fost smuls telefonul.

PS: Eu-s cel mai puțin rasist om pe care-l știu … dar în următoarele zile am fost super-atent la toți oamenii de culoare cu care mă intersectam pe străzile orașului.

Se pare ca și Cosmin Tudoran a fost jefuit recent. :( – aici relatarea