Cum se educă un om? Să vă povestesc…

Îmi place să fiu sociabil. Acum 6 ani eram ultimul timid. Cel mai timid dintre timizi. Acum sunt sociabil.

Acum, de fapt, sunt un ciudat! Sunt, uneori, fără să beau alcool, prea sociabil. Zic de alcool pentru că de obicei pentru a deveni sociabil îţi tre’ o duşcă de ceva pălincă.

Ei bine, iată, nu, eu pot să fiu agasant de sociabil şi fără pălincă. M-am “antrenat” să pot vorbi lejer cu oricine. Şi cel mai mult îmi place când dau de un timid pe care-l intimidez fără să vreau.

Şi zic despre socializare şi, dacă acesta-i un cuvânt, sociabilitate pentru că… da, iată, aşa se educă un om!

Trebuie să te bagi cu el în seamă. Să-i zici, frate, în faţă, direct, rapid, imediat după ce a greşit, că nu-i bine ce face. Şi apoi, ca să se simtă şi oleacă vinovat, poţi să încerci să-i repari tu greşeala. Depinde, desigur, de situaţie.

Azi am două exemple.

Eram pe bicicletă şi un domn la 60 de ani, cu soţia în dreapta, nu m-a observat şi a tras de volan dreapta. Mi s-a părut ciudat că nu m-a văzut deloc-deloc şi am început să caut motive: să fiu eu într-un punct mort al oglinzii? Să fie şoferul nesimţit?

Când văd, oglinda retrovizoare din dreapta era lipită de geam. … Era ca şi cum nu e.

Ajung pensionarii şi a lor Dacie din urmă şi le zic, prin geam, că nu au cum să conducă cu oglinda lipită de geam, căci erau să mă lovească. Moşul, de după geam, m-a înjurat. Bun. Eu pe bicicletă, el blocat la semafor. Mă duc pe partea cealaltă a maşinii. Doamna pensionar încearcă să dea la manivelă, să deschidă geamul, să pună oglinda la loc. Văd că nu reuşeşte aşa că-i zic prin geam:

Să o deschid eu?

Dă din cap afirmativ. Pun oglinda la loc printr-o mişcare gingaşă şi, frumos, baba îşi cere scuze şi îmi mulţumeşte că am ajutat-o. Îi zâmbesc, îi urez o zi bună… happy ending.

Povestea doi:

Eram cu Mihai pe trotuar şi mergeam. În faţa noastră, la 20 de metri, un cuplu. Când, tipului, îi cade din mână o doză de Coca-Cola. Se pătează, prostul, că mai era Cola înăuntru. Nu-i nimic, lasă doza pe jos, cu Cola curgând şi pleacă mai departe. Ajungem în dreptul dozei, o ridică Mihai şi merge cu ea în mână, drept înainte, în căutarea unui coş de gunoi.

Între timp, cuplul, se opreşte. Ea-i dă un şerveţel, el stă cu mâinile în aer de parcă a dat cineva pe el o sticlă de cinşpe litri de vin roşu combinat cu ulei de măsline, ea-l şterge… în fine.

Ne vede tipul că venim din urmă… şi Mihai are doza lui în mână.

Iniţial, tipul, se uită la noi, observă doza, după care se uită în gol, spre cer, spre tipă, ca şi cum… Nu-i doza mea!

Îi zic lui Mihai: “Zi-i că i-a căzut ceva şi dă-i doza…” (căci, repet, eu eram cel sociabil.)

Mihai: “Nu-i zic, frate, nimic…”

Ajunşi în dreptul lor, tipul zice: “Îmi cer scuze, dă-mi mie doza…”. Dar vai, s-a simţit! Wow, uimitor. S-a simţit oleacă jenat! Woohoo!

Nu-mi amintesc să fi mulţumit sau ceva. Dar e important faptul că… şi-a cerut scuze! Şi a luat el doza.

Oh, well… aşa se educă un om. Chiar şi în România asta în care atât de mulţi oameni se plâng că-i imposibil să mai educi oamenii, că corupţia-i pân’ la lună şi-napoi… că se fură, că-s ţigani, că-i nesimţire.

Nu, mă, staţi calmi, se poate. Încet-încet, cum zicea prost acela de Gandhi: cu exemplul personal.

---