Interesant

Am fost disecat în fața a 100 de oameni… și ei m-au aplaudat. Ciudat.

Disecat în public - poză de Magda

Disecat în public – poză de Magda

În ultimii 4-5 ani am tot admirat diverși oameni – scriitori, cântăreți, tot felul de vedete, bloggeri, sportivi, oameni relativ-cunoscuți, oameni mai pricepuți ca mine, oameni de la care mereu am considerat că am ce învăța. Și tot în acești 4-5 ani, am reușit, HABAR N-AM CUM, să-i cunosc pe acești oameni față în față, să ajung să lucrez cu unii dintre ei etc.

Daniel Zărnescu intră în categoria asta de oameni. Când am descoperit blogurile de dezvoltare personală din România, blogul lui Daniel era printre cele mai faine, cele mai mari, cele mai comentate – iar Daniel părea de neoprit. Avea evenimente peste evenimente, cărți, interviuri – blabla! Era bun rău!

Acum o săptămână Daniel m-a sunat și mi-a zis: “Fii atent, fac cu Grațian niște evenimente și vrem să începem cu tine, să vii să povestești de Tribul și de ce mai faci tu…”

Să refuz eu oportunitate de vorbit în public? Niciodată. Mai ales de la un om de la care consider că am ce învăța…

Cu o zi înainte ne auzim iar la telefon pentru detalii (începusem să mă panichez – oare câți oameni sunt în sală, oare câți ani au, ce așteptări au etc.) și-mi zice că nu-i mare brânză, că vin 100 de oameni și că să zic de Tribul, așa, ce vreau eu.

Mă, eu vorbesc în public mult. În 2014 am vorbit în fața a câtorva mii de oameni, lejer. Și asta-i mult având în vedere că acum 2-3 ani dacă mă puneai să vorbesc cu casierița de la Mega Image mă blocam…

Și de obicei oamenii care te invită să vorbești la evenimentul lor te stresează cu tot felul de limite: “Vezi că ai 20 de minute de vorbit, 10 minute întrebări, să vorbești mai mult despre zona X și Y, să nu vorbești urât, să ne arăți și nouă prezentarea înainte…” – și deși aceste limitări nu-s plăcute, uneori sunt necesare. Daniel, însă, a avut super-încredere în mine. Nu mi-a zis ce să fac. Mi-a zis să vorbesc despre ce fac eu.

Ajung în fața hotelului de fițe în care era evenimentul transpirat fleașcă de la pedalat, dar înghețăt de la frigul de afară. În fața hotelului clasicul paznic. Zic să-l întreb unde-mi recomandă să-mi las bicicleta – căci din experiență știu că dacă nu-l întreb eu pe paznic, începe el să întrebe: “Alo, băiatu’, dar unde mergi cu bicicleta la hotel?” de parcă ei n-ar putea avea clienți care vin cu biciclete…

“Bună seara” îi zic, “Unde aș putea să-mi las bicicleta?”

Și vine paznicul spre mine. Și vine. Și vine. Se la 2-3 centimetri de mine se oprește ca un munte. M-am simțit ca Mohamed … el fiind muntele care a venit la mine, desigur. Om înalt, bine făcut, doi metri aproape, smardoi. De sus în jos, privindu-mă fix în ochi zice: “Acasă.”

PHah! Acasă! M-am gândit și m-a pufnit râsul instant. Auzi, acasă! Așa întrebare, așa răspuns!

“Haha, ok, dar deja am venit pe bicicletă, e cam târziu s-o las acasă. Am treabă aici, la hotel, unde-mi recomandați să las bicicleta?, încerc să fiu drăguț.

“Băi băiete, tu vezi aici parcare de biciclete? Aici avem doar parcare de mașini. La hotel nu se vine cu bicicleta. Înțelegi?”, răspunde el foarte serios.

Văzând că n-am cu cine să vorbesc și că de fapt el e serios, nu glumeț, dau să plec spre hotel. Dar doi metri mai târziu mă opresc, cumva uimit că nu vine după mine, să mă oprească, și îi zic: “Știți ce, domnule? Sunteți și nesimțit pe deasupra! Eu vin aici la hotel și dumneavoastră…” și plec mai departe spre hotel.

Și țipă dupa mine muntele: “Păi da, nesimțit, cum să fiu… așa este 29% din țara asta!”

Am cugetat vreo 3 secunde la acel 29% și nu m-am prins la ce se referă. Dar probabil avea legătură cu ceva politică, Iohannis, Ponta, Macovei și procentele lor din diaspora. Habar n-am.

Fast-forward oleacă. Ajung la hotel, țin o prezentare despre Tribul și despre viața mea de elev exmatriculat și după 40 de minute termin în aplauze.

Ce nu-mi spusese (în detaliu) Daniel era faptul că eu urma să mai stau pe scenă vreo două ore după prezentare ca să fiu disecat în public de către el și colegul său, Grațian.

Publicul a fost întrebat pe care dintre cele 4 teme și-ar dori să fiu disecat în public (eu neavând drept la replică) – teme alese de Daniel și “scoase” din speechul meu anterior:

1. Omul rebel (care face ce-l taie capul, scrie de rău pe blog – ca acum etc.)

2. Scriitorul (despre cum fac bani din scriitură, unde m-a dus scriitura etc.)

3. Comunicare, socializare, networking (cum am cunoscut oameni potriviți la momentul potrivit și cum m-am folosit de ei)

4. Omul pasionat (cum fac numai lucruri care mă pasionează etc.)

Și publicul a votat să fiu disecat din punct de vedere al temei numărul doi – scriitorul.

Și după o pauză de 15 minute în care n-am apucat să beau o cafea în pace și să stau puțin pe Facebook, că de’, toată lumea din sală voia să îmi strângă mâna, să mă felicite, să mă pupe-n cur, să mă atingă, să vadă că-s real, că ce fain îs eu și alte rahaturi d-astea (știți că-s ironic sau trebuie să subliniez asta?) – Daniel și Grațian îmi zic să iau loc pe un scaun, între ei doi, pe mijlocul scenei, și să răspund la întrebările lui Grațian.

Habar n-aveam la ce să mă aștept. Habar n-aveam. Oricum eram deja în transă – că așa ești după ce zeci de oameni (ale căror nume nu reușesc să le ții minte așa repede) vin și te felicită pe bandă rulantă pentru ceea ce faci și ceea ce le-ai prezentat …

Și în transă cum eram, în fața a 100 de oameni tăcuți, Grațian mă întreabă dacă-mi face plăcere să scriu pe blog. Phah! Logic că-mi face plăcere. Dacă mă băgați în pușcărie, dar mă lăsați să scriu pe blog, deja sunt aproape în liberate…

Și apoi mă întreabă pentru câți bani n-aș mai scrie pe blog. Phah – ce întrebare stupidă (îmi zic în minte) – și îi răspund: “Pentru cât timp?” spontan.

Și cum te simți când scrii pe blog? – mă întreabă iar. Băi, nu știu, eu nu-s genul de om care analizează cum se simte la fiecare pas al vieții sale. Dacă mă simt bine – bine. Dacă nu – atunci ezit să mai fac acel ceva … nu? “Păi mă simt bine… cum altfel?”

“Nu, nu, zi-mi cum te simți … cum ești atunci când scrii? Zi orice, nu contează că sună aberant…”, zice el.

Și zic: “Păi mă simt atotputernic… mă simt ca un creator.” – doamne, ce porcărie, mă gândeam.

O ORĂ ȘI ZECE MINUTE MI-A PUS GRAȚIAN ÎNTREBĂRI D-ASTEA STUPIDE în fața a 100 de oameni. O oră și zece minute 100 de oameni au ascultat cum eu am dat răspunsuri absolut ciudate la întrebări absolut ciudate. În loc să citească o carte, să vadă un film, să stea cu familia… Ce oameni!

După acea oră Grațian a început să vorbească cu sala. “Ați văzut cum Ariel abia-abia dacă vorbește despre emoțiile lui?”, și cei din sală “DAAA!” – rahat, ce emoții?

Și apoi s-a dus Grațian în sală și, ca în filmul “YES MAN” – dați play mai jos de la minutul 5:13 – a explicat toată viața mea, toată existența mea, în doar 3-4 fraze, țipând, cu lumea din sală râzând gălăgios și aplaudând (sau aplauzând?!), cu mine complet șocat, nemișcat de pe scaun.

“E nasol la școală? Ia că scriu pe blog și le arăt eu lor. E nasol cu bicicleta prin București și mă claxonează din 50 în 50 de metri? Ia că scot eu două sute de bicicliști cu mine pe stradă și blochez traficul! Nu mă lasă paznicul să vin cu bicicleta la hotel? Ia că-l distrug la mine pe blog!”, încerca Grațian să sublinieze faptul că sunt un frustrat cu blog. Ceea ce, într-o măsură oarecare, pare perfect plauzibil.

Apoi Daniel a desenat pe un flipchart tot procesul meu de creație. Când m-au întrebat cum fac atunci când scriu pe blog n-am avut niciun răspuns concret. Am zis că pun fundul pe scaun și scriu ce-mi vine.

Daniel, însă, cu argumente solide, găsite în urma “interviului” de o oră, mi-a demonstrat că articolele ce pare că le scriu pe loc sunt de fapt construite de mult la mine-n cap.

Știu. Poate pentru mulți oameni ce vor citit aceste rânduri textul de mai sus n-are nicun sens. Pentru cei 100 din sală sunt sigur că are nu numai sens, dar și haz.

Daniel, Grațian, tot respectul – mă bucur că am avut onoarea să fiu cobaiul vostru disecat public.

Nu știu ce mama dracului au învățat cei 100 din sală, care v-au dat și bani ca să mă disecați în fața lor, dar eu am avut de învațat despre mine.

Ah – am uitat să vă zic, dragi “100 de oameni din sală” – pe blog uneori sunt puțin mai “rău”. Face parte din acele “trucuri magice”. Vă mulțumesc pentru că m-ați susținut și felicitat și pupat (nu numai în fund). Uf, iar exagerez.

PS: Tot pentru cei 100 din sală – aici este articolul cu contrabanda de sarmale spre Londra…


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

9 comentarii

  • Reply
    Emilian Nedelcu
    07/11/2014 at 08:15

    Auzi, dar bicicleta unde ai lăsat-o, până la urmă?

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

    • Reply
      Ariel
      07/11/2014 at 10:36

      foarte aproape de intrarea în hotel. am intrat furios în hotel și tipul de la recepție mi-a zis unde s-o pun, foarte de treabă… după ce i-am zis ce mi-a zis portarul. :))

      Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Reply
    Laurentiu Florea
    07/11/2014 at 12:52

    Ai fost fantastic, Ariel!
    Si eu, si mulți oameni din sala, am extras multe informatii valoroase dupa aceasta modelare cu tine!
    Felicitări!!

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

    • Reply
      Ariel
      07/11/2014 at 23:00

      Merci mult, Laurențiu! Așa să fie! Măcar să fi meritat operația pe cord deschis și pentru voi. Că pentru mine a meritat, e cert… :)

      Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Reply
    Laura R.
    07/11/2014 at 18:04

    Hey, am fost si eu aseara, una dintre cele 100 de persoane din sala, chiar esti genial cu ironie cu tot :)! Felicitari!

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

    • Reply
      Ariel
      07/11/2014 at 23:00

      Merci, Laura! :)

      Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Reply
    Vlad
    08/11/2014 at 00:20

    Super, a fost super! :D

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Reply
    Monica
    08/11/2014 at 10:58

    Esti inspirat si inspirant Ariel.
    Mie mi s-a parut interesant speech-ul tau initial, “disectia” a fost bonus si mai mult amuzanta pentru ca nu vreau sa ma apuc de scris :))
    Si m-am prins ca auzisem de tine in primul rand de la experimentul si video-ul facut de ziua mamei tale, care a fost foarte fain. Mi-era cunoscut si proiectul tribul dar mai vag.

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Reply
    Daniel Zarnescu
    10/11/2014 at 13:49

    Ma bucur ca mi-ai acceptat invitatia. :)
    Legat de programul pe care nu ti l-am precizat in detaliu, fiind prima editie, nici noi nu am stiut ce o sa facem cu tine :))

    glumesc.
    Cred ca a iesit super.

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Vezi alte comentarii:

    Comentează