Am prostul obicei de a trece pe roșu, dacă se poate. Fie la pas, fie pe bicicletă … cu mașina n-aș încuraja vreodată pe cineva să facă asta.
Da, știu, foarteeee prost acest obicei, nu mă mândresc deloc cu el. Dar știu sigur că nu-s singurul care face așa (nu că ar fi vreo scuză – dar știu că-s șanse mari să rezonezi, cititorule). În societatea asta în care suntem atât de grăbiți e firesc să mai furi un roșu dacă nu trece nimeni.
Acum 3 zile eram în Barcelona și mi-era “jenă” să trec pe roșu. Dar toți cei de lângă mine, de la semafor, au plecat sincron când au văzut că nu mai vin mașini. Chiar și cele două românce mutate la Barcelona cu care eram. Le-am zis: “Pfff, sunteți așa d-ale locului!”
Și, de fapt, nu știu dacă-i vorba de “jenă” sau de faptul că nu cunoșteam trecerea aia, intersecția aia, cultura aia …
Căci am impresia că un om normal la cap “fură” un roșu pentru că știe sigur-sigur că nu-i primejdie. Nu?
În Londra e la fel, eu stau la roșu fiindu-mi frică tocmai de faptul că vin mașini din direcția opusă și mereu mă surprinde. Dar londonezii trec într-o veselie.
Ei bine, scriu rândurile astea pentru că azi am fost nevoit să stau la trei semafoare pe care le puteam trece cu ochii închiși, în mâini, în siguranță, în București. Vorbesc de genul de semafoare care opresc o singură bandă de mașină. Ceva de trei metri sau cât are o bandă… O distanță pe care un om o poate parcuge în doi pași.
De ce am stat la semafoare?
Pentru simplul fapt că acum niște ani mi-am promis că nu voi trece pe roșu dacă la semafor cu mine există un copil cu un părinte. În fine, sau fără părinte.
E fain sentimentul ăla că “stai degeaba” la semafor, dar de fapt “stai cu scop”. Scop educativ.
“Uite, acum e roșu, când se face verde pornim, da?”, i-a zis mai devreme un tătic unui băiețel, colegi de semafor, motivul pentru care n-am trecut pe roșu…
Imediat ce s-a făcut verde am plecat în pas grăbit, tipic.
Din urmă am auzit, întârziat, un “Veide!” …
… Cred că abia aștept să am un copil. Phahahaaa!
3 comentarii
Costin
04/04/2018 at 00:31In mod normal si eu trec pe rosu fara nici o jena, nu tin cont de semafor atata timp cat nu vin masini (sau nu sunt prea aproape). Dar cand sunt cu copiii trebuie sa stau cuminte pt verde si e o senzatie ciudata ca stau degeaba mai ales cand nu se vede nici o masina in departare, dar nu pot trisa. Si niciodata fetele mele nu au spus “uite nu se vede nici o masina, hai sa trecem”.
Instafit Daddy
12/04/2018 at 13:38Orice obicei prost poate fi inlocuit cu unul bun. Incearca!
Roxana
09/05/2019 at 00:58Cand locuiam in Timisoara aveam tendinta sa trec pe galben cu masina iar uneori ma surprindea pe rosu. Apoi am inceput sa ma asigur din mers la unele intersectii pana cand era sa fac accident de cateva ori. Am ajuns la concluzia ca daca am scapat de cateva ori, va urma si momentul inevitabil si acum prefer sa conduc mai batraneste, opresc, ma asigur chiar de mai multe ori, si apoi trec. De regula orasele mari parca ne impun un ritm mai alert, mai agitat, suntem tot timpul pe fuga, in schimb in pauza aceea de la semafor ne-am putea aduce aminte sa respiram adanc, sa ne bucuram de cei din jur.