Idei

Cred că vreau un copil.

Nu “cred”, sunt sigur, dar suna mai bine așa. Și nici “un” nu e doar “un”.

El este cel mic – D. – și aici m-am dus să-l iau de la grădi. De dimineață plecase pe bicicletă la grădi, așa că tot pe bici ne-am întors. Ah, avea frâna stricată. Dar cu cunoștințele mele limitate i-am reparat-o și prima lui reacție a fost: “WWWWWOOOOWWWW!”. Când am ajuns acasă s-a super lăudat la sor-sa cea mare că are frâna reparată, și arăta cu degetul spre mine. Haha! <3

Săptămâna trecută am plecat spontan spre Israel și, cum sunt norocos de fel, n-a fost nevoie să-mi iau un AirBnb (pe care prin ianuarie am dat vreo 200 de shekeli pe zi).

Am avut șansa unică de a sta în casă cu doi copilași geniali, soră și frate, cu diferență de trei anișori între ei. Adică fix cât este și între mine și sora mea, Iris.

Când am ajuns eu, pe la ora 23, ei dormeau deja. Dar de dimineață, când am dat ochii cu ei, mi s-a părut incredibil modul direct de a-mi oferi încredere și dragoste instant. Ca și cum ne știam de o viață. Deși nu mă mai văzuseră, poate doar prin poze. Eu doar din poze și video-uri și povești îi “cunoșteam”.

Aș vrea să zic că “am fost babysitter pentru 48 de ore“, atât cât am apucat să petrec timp cu ei sub același acoperiș, dar ar fi o exagerare crasă, căci mama lor era mereu în zonă. Sau prin casă. N-au fost multe momente în care am fost cu adevărat doar eu cu ei. …

Cert este că cele 48 de ore le-am resimțit ca mult mai mult. Muuult mai mult!

Și asta, în mare parte, pentru că la fiecare 5 minute aveam flashback-uri din copilăria mea din Israel.

Am avut vreme să observ cum fac ei tot felul de lucruri ca să ceară atenție oricărui adult din jurul lor, dar mai ales de la mama lor. Părea că-i o luptă constantă între ei pentru atenția adulților din jur.

Am avut vreme să observ cum trec dintr-o clipă în alta dintr-o stare de super-fericire în plâns cu lacrimi de brontozaur. Și apoi, într-o altă clipă, înapoi la super-fericire și hahaha! (Eu de ce nu pot să fac asta?!)

Am avut vreme să observ fascinația lor pentru lucruri mărunte, pe care eu nici nu mai am “răbdarea” necesară ca să le observ.

Cea mică a găsit la un moment dat un mic vierme de nisip. A venit cu el în mână să mi-l arate. Prima mea reacție a fost complet cretină: m-am speriat. Da, m-am speriat de un vierme mic. Nu știu de ce, căci părea inofensiv și cea mică părea foarte distrată și încrezătoare.

Și mai mult decât orice, am putut să observ cum la vârste atât de fragede au momente în care îmi pot demonstra o maturitate incredibilă, la care nu m-aș fi așteptat niciodată.

Fratele mai mic nu prea vorbea. Sau vorbea limba bebelușilor. O limbă pe care acum nu o mai cunosc, dar îmi amintesc foarte-foarte clar că atunci când eram mic maică-mea mă punea mereu să-i traduc ce zicea Iris.

ȘI ȘTIAM!

Știam mereu să traduc. Ba chiar mă enerva că mama nu înțelegea.

Au fost momente când cel mic încerca să-mi zică ceva, dar nu înțelegeam, era imposibil de descifrat. Dar am întrebat-o pe sora mai mare dacă-mi poate traduce și … da, mereu, absolut mereu, îmi traducea.

Ah, și habar n-aveam că un copil de 6 ani poate să formeze fraze atât de complexe, poate să creeze povești cu început-mijloc-și-final, imaginative sau reale (le-am văzut pe ambele)…

Asta-i prima dimineață, la doar câteva minute după ce-o cunoscusem pe K. … mă rugase să scot moțul din părul păpușii Barbie. În timp ce ea căuta ceva pe YouTube să ne uităm împreună. Ah, da, amândoi sunt complet nativi în iPads și internet. E mindblowing.

Se fac vreo trei ani de când m-am auzit zicând pe gură că “Cred că vreau un copil.” Și de atunci nici nu cred că am încetat, dimpotrivă, parcă de atunci “ideea” asta tot crește în mine.

Cred că orice “first date” la care am ieșit în ultimii ani s-a lăsat cu mine zicând ceva despre asta. Nu știu dacă-i bine sau rău… știu doar că e ceea ce am simțit cândva și de atunci tot crește în mine.

Mulți mi-au râs în față, sau s-au mirat, sau mi-au zis direct să încerc totuși să stau lângă un copil mic o vreme, să văd ce greu este.

Eh… o fi greu. Sigur că-i greu. Tot ce-i greu te face să crești, nu? Probabil că n-am nicio șansă să-mi imaginez cât de greu este, deși am fost martor la cum a crescut sor-mea cealaltă, Eden, care-i cu 12 ani mai tânără ca mine.

Oricum – concluzia ar fi că, wow, cât de lungă devine o zi atunci când ai în preajma ta un copil. Sau doi. Câtă energie, câtă curiozitate, câtă … dramă?

Și, mai ales, cât de insignifiante devin toate problemele pe care le aveam de obicei în viața mea de zi cu zi.


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

2 comentarii

  • Reply
    Diana Solomon
    14/06/2019 at 11:39

    Stii, faza cu greul cred ca e si in capul nostru. E o bariera pe care ne-o punem. Daca iesi din bula aia a ta in care te simti coplesit de probleme si stai sa ii asculti pe copii, vezi ce minunata e lumea din jurul lor. Si totul devine mai fun, mai frumos.

    Pentru mine una este un exercitiu continuu de mindfulness si introspectie treaba cu crescutul unui copil. Plus ca nici nu simt ca il cresc efectiv. Sunt acolo doar ca punct de sprijin, ca un observator.

    Eu acum sunt in faza de “cred (sigur) ca mai vreau INCA un copil”.

    • Reply
      Ariel
      19/06/2019 at 14:45

      haha, ce final mega cute de comment si ce unghi fain de a vedea lucrurile. <3 tnx for this!

    Vezi alte comentarii:

    Comentează