Unde-i casa ta?

Când eram la liceu eram bombardat de întrebări de genul: “La ce facultate te duci?”, “În ce ţară o să fie facultatea?”, “Te duci în Israel la facultate?” etc.

După ce am terminat cu BAC-ul ştiam că noi voi pleca din Bucureşti, România. Argumentele-s multe… pe lângă faptul că-mi place corupţia, îmi plac ţiganii, îmi place blocul ramolit în care stau, îmi place nedreptatea de aici, discriminarea şi prostia oamenilor … (şi lista continuă) – cel mai mult şi cel mai mult îmi place faptul că aici e casa mea pentru simplul fapt că aici locuieşte şi familia mea.

Casa mea e acolo unde mi-e familia. Uneori mă plâng de faptul că e prea mare gălăgie în casă… Că Eden (sor-mea cea mică) e prea stresantă sau că Iris (sor-mea cea mare) se chiţăie prea mult cu gagică-su. Mă plâng că n-am intimitatea pe care mi-aş dori-o când vin cu cineva pe la mine “pe acasă”.

Dar apoi realizez că dacă toate aceste lucruri mici nu m-ar deranja, nu aş fi acasă.

Pe la 1900 în Statele Unite s-a format un mic orăşel numit Roseto. Era în proporţie de 100% format de italieni. După o vreme americanii au observat că în Roseto lumea era mai sănătoasă, nu sufereau de boli de inimă, stăteau bine cu colesterolul…

După câteva studii s-a demonstrat că ei erau mai sănătoşi NU pentru că mâncau diferit, NU pentru că locuiau într-o zonă anume, NU pentru că erau italieni şi aveau alte “gene”…

Ci pentru simplul fapt ca 3 generaţii de oameni locuiau sub acelaşi acoperiş, în aceaşi căsuţă… Pentru simplul fapt că toată lumea se cunoştea cu toată lumea (era totuşi un orăşel de ~2 mii de locuitori). Pentru simplul fapt ca toată lumea se saluta… Aceşti oameni erau diferiţi – erau sănătoşi şi fericiţi.

Asta simt şi eu când sunt lângă familie…

PS: E vorba de primul capitol din “Outliers” de Malcolm Gladwell – cadoul meu de Crăciun din partea Fundaţiei Friends for Friends şi Okian. Mulţam!

---