Bălării

Casa-i acolo unde-i și familia

Casa-i acolo unde-i și familia

În Israel am crescut în casă cu mama, tata, bunica (a cărei poveste am scris-o aici) și bunicul. Încă de mic am fost obișnuit să stau cu mulți oameni în casă, să fie mereu agitație în jur, să ne așezăm mulți oameni la masa de prânz zilnic – dar mai ales în weekend.

Am două surori mai mici, Iris (cu 3 ani mai mică) și Eden (cu 12 ani mai mică) – deci chiar și când am plecat din Israel și am venit în România … eram totuși 5 oameni în casă. Plus două pisici, o broască țestoasă, un porcușor de guineea… Am avut acasă un fel de mini-grădină zoologică mai toată copilăria.

Anii au trecut și fiecare s-a dus într-o altă direcție. De vreo doi ani Iris a plecat cu gagică-su. Eu în ultimii ani am fost adesea plecat de acasă și de șase luni sunt mutat complet cu Corina (am scris aici că ne-am mutat împreună)…

… și acum mama a hotărât că vrea să-și trăiască tinerețea. Pentru că ea la vârsta mea deja născuse de două ori, dacă nu mă înșel.

Așa că m-a anunțat că pleacă în Anglia. Ca să-și pună ordine în gânduri, ca să exploreze, ca să se distreze, nici nu contează de ce…

Inițial i-am zis că nu-s de acord cu ea. Că nu-mi place gândul că pleacă departe de noi… Dar cine-s eu s-o opresc? Ea m-ar fi putut opri pe mine dacă eu aș fi vrut să plec?

Așa că tot ce am reușit să fac a fost s-o oblig să-și deschidă un blog public, ne-anonim, în care să scrie despre ce face în Anglia. Blogul este aici și deja are două postări. În prima zi a avut aproape 1000 de unici – adică cât am eu într-o zi bună. :)

Mama știe să scrie destul de bine. Mult timp a scris pentru ea, în agende, în jurnale, naiba știe. Acum ceva ani, o perioadă, a scris și pe Motivonti.

Dar nu despre asta voiam să scriu. Nu-nu. Voiam să scriu despre ziua în care a plecat. Joi. Acum doar cinci zile. Zici că au trecut două săptămâni.

Am condus-o la aeroport. A trebuit să-și desfacă bagajul și să-mi lase cinci kg de haine. Limita era de 10 kg și ea avea 15 kg.

Eu și mama avem o relație bună. Ne înțelegem foarte bine. Mereu m-a surprins faptul că prietenii mei, colegii de școală și tot felul de alți oameni de vârsta mea nu s-au înțeles bine cu părintii în timp ce eu m-am înțeles mereu bine cu ai mei.

Dar deși ne înțelegem bine, nu știu să ne fi spus vreodată chestii precum “Te iubesc.”

La aeroport, joi, acum cinci zile, după ce mi-a lăsat cinci kg de bagaj, ne-am strâns în brațe cum nu ne-am strâns niciodată… și mi-a zis la ureche “Te iubesc mult.”

Ce stupid a fost.

Eu n-am vărsat o lacrimă de mult. Nu că aș fi eu mare-bărbat. Efectiv nu mi-au venit lacrimile pe ochi. N-am avut motive destul de bune. Nu mi-a murit nimeni drag… Am toți bunicii în viață încă.

Dar, acolo, în aeroport, când m-a strâns mama în brațe am simțit că doare ca naiba. Nu durea faptul că mă iubește. Durea faptul că pleca. Chiar dacă pot să vorbesc cu ea oricând, are roaming, avem internet… tot mă durea. Și încă mă doare. Tare-tare.

Și, la naiba, am 24 de ani, zici că-s nebun. Eu am plecat de atâtea ori din țară, departe de ea, fără probleme… Nu m-am văzut cu ea pe perioade extinse de timp. Niciodată n-a durut cum m-a durut acum … când a plecat ea.

Ca idee, nu, nu am plâns în aeroport atunci când m-a strâns maică-mea în brațe. Dar a fost pentru prima dată în mult-mult-mult timp când am simțit acea “durere” pe care o ai undeva în zona gâtului când încerci să nu plângi. M-am super-străduit să-mi țin lacrimile în mine.

Și acum știu de ce părinții își sună copiii și îi întreabă: Ce faci? Ai mâncat? Ai dormit? Cum ești? Cum te simți?

Am sunat-o pe mama la 5 minute după ce am plecat de la aeroport și am întrebat-o ce face. De parcă nu era clar ce face.

Am sunat-o imediat după ce știam că aterizează și am întrebat-o cum e aeroportul și dacă a mâncat.

Am sunat-o a doua zi ca să văd că-i bine.

E o nebunie.

Nu m-am putut abține și i-am zis, fără pic de răutate: “Nu vei putea sta acolo fără familia ta.

Pentru mine familia este foarte importantă. Foarte-foarte. D-aia și rezonez foarte mult cu Efectul Roseto. Pentru mine casa-i acolo unde-i și familia. Nu neapărat în aceeași casă, aceeași clădire sau cartier… dar, cumva, în zonă.

E important să mă văd des cu familia mea. E important să ne povestim lucruri, să fim cei mai buni prieteni, să ne ajutăm constant…

Too long, didn’t read: Mama are blog. Mama e în Anglia. Pentru mine casa-i acolo unde-i și familia.


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

16 comentarii

  • Reply
    Gavrilă Alexandra Nicoleta
    23/06/2015 at 16:39

    Am citit. :) Lung si frumos scris. Felicitari mamei tale ca si-a luat inima-n dinti si a facut acest pas. :D Cre’ca [NU, sunt convinsa!] si ai nostri parinti patesc la fel [sau chiar mai rau] cand plecam departe de ei. Vine un moment, se pare, cand se schimba roata. :)

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 1 Thumb down 0

    • Reply
      Ariel
      23/06/2015 at 22:03

      Da… asta ziceam: acum înțeleg de ce mă suna mama când plecam în tabere … și era disperată!

      Cum e comentariul ăsta? Thumb up 2 Thumb down 0

  • Reply
    Georg W.
    23/06/2015 at 17:26

    Eu vazut ca tu scris de surori, bunica, mama … toata lumea feminina. Dar mentiune de tata, unchi, bunic … nimic. Curios de ce oare :) Treaba mea nu e, stiu.

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 1 Thumb down 0

    • Reply
      Ariel
      23/06/2015 at 22:00

      Complexul Oedip?

      Cum e comentariul ăsta? Thumb up 1 Thumb down 0

      • Reply
        Georg W.
        23/06/2015 at 23:38

        La tine nu, dar apreciez umorul.

        Cum e comentariul ăsta? Thumb up 2 Thumb down 0

        • Reply
          Ariel
          23/06/2015 at 23:52

          haha :D

          Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Reply
    dani
    23/06/2015 at 18:34

    si surorile tale cu cine stau?
    minunata postare, am simtit si eu asta de cateva ori si asa ajung la nopti intregi de gandit pentru ca sunt super schimbatoare cu privire la sentimentele pe care le am fata de toata familia mea.

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

    • Reply
      Ariel
      23/06/2015 at 22:03

      cea mare stă cu gagică-su. cea mică la bunici sau la tata. au unde sta. dar ar fi mai fain să stăm “împreună”… :D

      Cum e comentariul ăsta? Thumb up 2 Thumb down 0

  • Reply
    alex
    23/06/2015 at 22:50

    Fix aceeasi senzatie am avut-o cand am plecat la facultate in Bucuresti si i-am lasat pe ai mei acasa. Nu era faptul ca plecam problema, ma bucura enorm ideea studentiei, ci faptul ca o lasam pe mama singura acasa. Ma gandeam la fel ca tine daca a mancat, daca e bine, daca o doare ceva desi era clar ca nu putea sa apara nicio modificare a starii generale intre 2 apeluri la 10 minute distanta. Dupa 7 ani inca am aceeasi senzatie. De fiecare data cand pleaca dupa o vizita la mine, de fiecare data cand plec eu dupa o vizita acasa. Cand suna telefonul dupa ora 22 si e mama primul lucru care-mi vine-n cap e “daca s-a intamplat ceva?”. Nu suntem multi in familie dar eu si mama am fost si suntem best friends ever.

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 2 Thumb down 0

  • Reply
    Provocare: să plătesc o lună doar cu cardul - Ariel Constantinof Blog
    25/06/2015 at 09:15

    […] Pe mama abia acum am învățat-o că poate plăti facturile din România chiar dacă-i în Anglia! […]

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Reply
    Dragos
    25/06/2015 at 13:19

    Ai mei m-au facut mai la batranete. Ma uit la ei cum se duc si nu am ce sa fac…sa vezi atunci mare durere. Mai departe nici nu vreau sa ma gandesc.

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 2 Thumb down 0

  • Reply
    Mama crede că 8% comision la un transfer de bani din Anglia este puțin - Ariel Constantinof Blog
    18/12/2015 at 12:44

    […] iunie 2015 scriam un text oleacă lacrimogen pentru că tocmai ce mă întorceam de la aeroport, acolo unde o condusesem pe […]

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Reply
    Stați aproape de mamele voastre - Ariel Constantinof Blog
    08/01/2016 at 13:34

    […] mama mi-a făcut o vizită. Mai stă doar câteva zile prin București și apoi se întoarce în UK, acolo unde pare că se va muta “de tot” (?). Așa că am considerat că-i o oportunitate bună să fac un mic video despre ea. Sau despre […]

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Reply
    A trecut un an... deja. - Ariel Constantinof Blog
    22/06/2016 at 11:55

    […] recitit textul acesta pe care l-am scris pe 23 iunie 2015, acum un an… și zici că l-am scris […]

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Reply
    Câteva gânduri din Anglia - Ariel Constantinof Blog
    15/11/2016 at 18:11

    […] aproape doi ani mama mi-a spus că se gândește serios să plece spre Marea Britanie (am scris aici despre momentul plecării ei) și să încerce să se stabilească acolo. N-am luat-o foarte în serios pentru simplul motiv că […]

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Reply
    Atunci când faci un bine, binele se întoarce la tine - Ariel Constantinof Blog
    31/07/2017 at 18:35

    […] Acum vreo doi ani mama mă anunța că își ia lumea în cap și pleacă în Anglia. Am tot povestit pe blog diverse “episoade” din această plecare… aici cred că-i cea mai drăguță postare pe tema asta. […]

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Vezi alte comentarii:

    Comentează