Casa-i acolo unde-i și familia

În Israel am crescut în casă cu mama, tata, bunica (a cărei poveste am scris-o aici) și bunicul. Încă de mic am fost obișnuit să stau cu mulți oameni în casă, să fie mereu agitație în jur, să ne așezăm mulți oameni la masa de prânz zilnic – dar mai ales în weekend.

Am două surori mai mici, Iris (cu 3 ani mai mică) și Eden (cu 12 ani mai mică) – deci chiar și când am plecat din Israel și am venit în România … eram totuși 5 oameni în casă. Plus două pisici, o broască țestoasă, un porcușor de guineea… Am avut acasă un fel de mini-grădină zoologică mai toată copilăria.

Anii au trecut și fiecare s-a dus într-o altă direcție. De vreo doi ani Iris a plecat cu gagică-su. Eu în ultimii ani am fost adesea plecat de acasă și de șase luni sunt mutat complet cu Corina (am scris aici că ne-am mutat împreună)…

… și acum mama a hotărât că vrea să-și trăiască tinerețea. Pentru că ea la vârsta mea deja născuse de două ori, dacă nu mă înșel.

Așa că m-a anunțat că pleacă în Anglia. Ca să-și pună ordine în gânduri, ca să exploreze, ca să se distreze, nici nu contează de ce…

Inițial i-am zis că nu-s de acord cu ea. Că nu-mi place gândul că pleacă departe de noi… Dar cine-s eu s-o opresc? Ea m-ar fi putut opri pe mine dacă eu aș fi vrut să plec?

Așa că tot ce am reușit să fac a fost s-o oblig să-și deschidă un blog public, ne-anonim, în care să scrie despre ce face în Anglia. Blogul este aici și deja are două postări. În prima zi a avut aproape 1000 de unici – adică cât am eu într-o zi bună. :)

Mama știe să scrie destul de bine. Mult timp a scris pentru ea, în agende, în jurnale, naiba știe. Acum ceva ani, o perioadă, a scris și pe Motivonti.

Dar nu despre asta voiam să scriu. Nu-nu. Voiam să scriu despre ziua în care a plecat. Joi. Acum doar cinci zile. Zici că au trecut două săptămâni.

Am condus-o la aeroport. A trebuit să-și desfacă bagajul și să-mi lase cinci kg de haine. Limita era de 10 kg și ea avea 15 kg.

Eu și mama avem o relație bună. Ne înțelegem foarte bine. Mereu m-a surprins faptul că prietenii mei, colegii de școală și tot felul de alți oameni de vârsta mea nu s-au înțeles bine cu părintii în timp ce eu m-am înțeles mereu bine cu ai mei.

Dar deși ne înțelegem bine, nu știu să ne fi spus vreodată chestii precum “Te iubesc.”

La aeroport, joi, acum cinci zile, după ce mi-a lăsat cinci kg de bagaj, ne-am strâns în brațe cum nu ne-am strâns niciodată… și mi-a zis la ureche “Te iubesc mult.”

Ce stupid a fost.

Eu n-am vărsat o lacrimă de mult. Nu că aș fi eu mare-bărbat. Efectiv nu mi-au venit lacrimile pe ochi. N-am avut motive destul de bune. Nu mi-a murit nimeni drag… Am toți bunicii în viață încă.

Dar, acolo, în aeroport, când m-a strâns mama în brațe am simțit că doare ca naiba. Nu durea faptul că mă iubește. Durea faptul că pleca. Chiar dacă pot să vorbesc cu ea oricând, are roaming, avem internet… tot mă durea. Și încă mă doare. Tare-tare.

Și, la naiba, am 24 de ani, zici că-s nebun. Eu am plecat de atâtea ori din țară, departe de ea, fără probleme… Nu m-am văzut cu ea pe perioade extinse de timp. Niciodată n-a durut cum m-a durut acum … când a plecat ea.

Ca idee, nu, nu am plâns în aeroport atunci când m-a strâns maică-mea în brațe. Dar a fost pentru prima dată în mult-mult-mult timp când am simțit acea “durere” pe care o ai undeva în zona gâtului când încerci să nu plângi. M-am super-străduit să-mi țin lacrimile în mine.

Și acum știu de ce părinții își sună copiii și îi întreabă: Ce faci? Ai mâncat? Ai dormit? Cum ești? Cum te simți? …

Am sunat-o pe mama la 5 minute după ce am plecat de la aeroport și am întrebat-o ce face. De parcă nu era clar ce face.

Am sunat-o imediat după ce știam că aterizează și am întrebat-o cum e aeroportul și dacă a mâncat.

Am sunat-o a doua zi ca să văd că-i bine.

E o nebunie.

Nu m-am putut abține și i-am zis, fără pic de răutate: “Nu vei putea sta acolo fără familia ta.”

Pentru mine familia este foarte importantă. Foarte-foarte. D-aia și rezonez foarte mult cu Efectul Roseto. Pentru mine casa-i acolo unde-i și familia. Nu neapărat în aceeași casă, aceeași clădire sau cartier… dar, cumva, în zonă.

E important să mă văd des cu familia mea. E important să ne povestim lucruri, să fim cei mai buni prieteni, să ne ajutăm constant…

Too long, didn’t read: Mama are blog. Mama e în Anglia. Pentru mine casa-i acolo unde-i și familia.

---