Noi, supravieţuitorii…

Cum ar fi ca într-o zi oarecare să vină la uşa ta nişte soldaţi, să te legitimeze şi apoi să te scoată cu forţa din casă? Să te arunce apoi într-o maşină înghesuită şi să te ducă într-un loc de care n-ai mai auzit… Toate astea fără să apuci să-ţi iei rămas bun de la nimeni, să-ţi iei ceva bagaj la tine, să… nimic.

Cum ar fi ca apoi să te forţeze să munceşti toată ziua şi în schimb să-ţi dea doar o bucăţică de pâine? Cum ar fi să vezi cunoştinţe ucise pentru nesupunere? Cum ar fi să dormi în acelaşi pat plin de mizerie împreună cu alţi 9 oameni? Cum ar fi? Ce miros ai simţi? Ce gust ai avea în gură? Ce sunete ai auzi?

Imaginaţia este una dintre cele mai puternice atuuri pe care le avem noi, ca oameni. Deşi ne putem imagina o imensitate de lucruri, nu o să ne putem niciodată imagina ce a fost de fapt Holocaustul.

Între 11 şi 17 milioane (sursă) de oameni de diverse naţionalităţi, religii şi etnii au fost ucişi în timpul Holocaustului. Șase milioane erau evrei. Șase milioane e un număr. Greu de imaginat chiar şi el. Înseamnă aproximativ de trei ori populaţia Bucureştiului. Imaginează-ţi că toate cunoştinţele tale din Bucureşti n-ar mai fi. Şi încă de două ori pe atât. Groaznic? Puţin spus.

În curând se împlinesc 70 de ani de la sfârşitul Holocaustului. Supravieţuitorii lui pleacă de pe această lume, dar, spre fericire, de data asta pe o cale naturală, firească, nu ucişi cu brutalitate. Martorii acestui eveniment controversat dispar. Acum, mai mult ca niciodată, apar teorii ale conspiraţiei ce spun că de fapt Holocaustul n-a avut niciodată loc.

“Supravieţuitorii” Holocaustului suntem acum noi, cei ce am avut străbunici sau bunici implicaţi. Noi – evreii, ţiganii, sârbii, polonezii… Care, chiar dacă n-am avut nicio rudă implicată direct, am avut etnia, religia sau naţionalitatea implicată în Holocaust.

Străbunica mea, Clara Segal, apoi Clara Cunea, s-a născut la 8 februarie 1910 la Brăila, într-o familie de 12 sau 13 fraţi. Am cunoscut-o când avea aproape 85 de ani. O vârstă înaintată pentru unii, dar nu şi pentru ea.

Din cei 12 sau 13 fraţi, bunica mea, fiica lui Clara, îşi aminteşte doar de Moise, fratele cel mare, Itzic, Leib, Herş, Ţila, Ana, Bernard şi Deborah. De restul nu voi afla probabil niciodată nimic.

Ţila este încă în viaţă, în Bucureşti, la un azil de bătrâni dedicat evreilor. Este foarte în vârstă. Nu mă recunoaşte. Dar ştie că exist. Bernard locuieşte în Brazilia. Nu cred că ştie nimic despre mine. Itzic, Leib şi Deborah sunt în Israel, încă în viaţă. Iar Herş a murit de mult, în Brazilia, unde avea toată familia. Moise a dispărut odată cu începerea Holocaustului.

Clara, străbunica mea, a murit la 1 septembrie 2006, la vârsta de 96 de ani, în Israel. Acolo unde, probabil, trebuia să moară.

Am amintiri puţine cu “mamaie Clara”, cum îi zic dintotdeauna. Când eram mai mic jucam cu ea şah şi table. Eu eram un copil de şase-şapte ani. Ea deja era o comoară, o istorie, o viaţă. Eram prea mic să o “valorific” la maxim şi singura mea relaţie cu ea era strict de joacă. Îmi amintesc totuşi că bunica uneori o certa pe mamaie Clara pentru că trişa.

Mamaie Clara, în stânga. Eu, pe la vârsta de șase ani, în mijloc. Iris, sora mea mai mică, trei ani, în dreapta. Aproximativ 1997.

“Hai mă mamă, tu trişezi cu copilul ăsta? Aşa faci şi la azil?”, îmi amintesc foarte clar cum îi zicea.

Uneori vorbea lucruri fără sens, alteori îşi ascundea pensia… Sunt amintiri punctuale pe care le am cu ea.

Dar îmi dau seama acum că de fapt n-am apucat niciodată să o cunosc.

Mamaie Clara n-a fost de la bun început “mamaie”. A fost o evreică foarte puternică. Era în floarea vârstei când Hitler s-a decis să ucidă evreii. A locuit în Bucureşti alături de soţul ei, Leibu (care şi-a schimbat numele în “Arie” odată ajuns în Israel – de aceea pe mine mă cheamă “Ariel”), undeva pe lângă actuala Piaţă a Naţiunilor Unite. Ozi, Suzana, Frida, Silvia, Liliana sunt cei cinci copii pe care i-au lăsat lumii. Frida este bunica mea.

A fi evreu în Bucureşti nu era o problemă înainte de Holocaust. Dimpotrivă, evreii se ajutau, locuiau în comunităţi, ştiau să facă un ban cinstit şi să trăiască bine. Ştiau cum să se ajute de tradiţie ca să rămână uniţi. Şi asta, desigur, nu doar în Bucureşti, ci oriunde în lume.

“Tăticu lucra cu tata-mare (străstrăbunicul meu), care avea un atelier de tinichigerie unde lucrau trioare la moară – ştii ce înseamnă?”, îmi poveşteşte bunica prin Skype: ea în Israel, eu în Bucureşti. Ştie că scriu un text despre mamaie Clara şi Holocaust.

“Tăticu a lucrat mult timp cu el ca să ne crească. Eram totuşi cinci fraţi. Tata-mare avea casă pe Intrarea Obştei, iar noi am locuit lângă, undeva, cu chirie. A fost dărâmată casa când Ceauşescu a construit Casa Poporului.”

Mamaie Clara a fost fiica lui Brana şi Rahmil Segal. Să-mi mai zică mie cineva că “Ariel” este un nume ciudat! Bunica mi-a tot povestit cum Brana şi Rahmil “erau o familie tradiţională, dar nu exagerată. Ţineau sărbătorile în familie, împreună.” Familia lui Leibu, adică a tatălui bunicii mele, era mai religioasă: “În partea lui tăticu erau mai habotnici – chiar aveam doi veri de-ai lui tăticu care erau rabini.”

Dar prin 1940 a urmat ceea ce mă face pe mine astăzi să scriu acest text. “Pe tăticu îl căutau pentru a-l lua pe viaţă la puşcărie, dar el se ascundea în pod la tata-mare, la Brăila.” “Uneori soldaţii ne aduceau bomboane şi ciolocată ca să zicem unde se ascundea tăticu. Eram mici şi pentru noi totul era un joc.” “Silvia (sora bunicii mele) mai zicea uneori prostii. Dar aveam grijă să nu-l dea de gol pe tăticu.”

Eu și mamaie Clara.

Străbunicul meu, Leibu, născut la 7 noiembrie 1907, deşi căutat intens de legionari, n-a fost găsit şi deportat niciodată. Dar povestea tot nu are final fericit. Precum am zis la început, mamaie Clara avea un frate pe nume Leib. Coincidenţa face că acest frate al ei era în vizita la Bucureşti când soldaţii au venit, din nou, în cautarea străbunicului meu cu acelaşi nume, care era încă ascuns în pod, la Brăila.

Leib, fratele lui mamaie Clara, a fost deportat pentru coincidenţa de nume. Bunica îmi povesteşte cum soldaţii au zis: “Ei, şi ce dacă nu îl cheamă “Leib Segal”… Îl cheamă “Leib” şi este în casa voastră!”

A fost dus în Transnistria, la muncă, la ghetou, alături de “Unchiul Eli, fratele lui tata-mare. Acolo au stat vreo doi ani de zile. Când s-au întors, au adus un câine cu ei. Îl chema Hîrtop.”, îmi zice bunica din ce-şi aminteşte.

Dar în Bucureşti n-a fost chiar linişte şi pace. În ianuarie 1941 au fost distruse cu topoare sau incendiate mai multe sinagogi evreieşti. Alţi zeci de evrei au fost arestaţi şi pur şi simplu torturaţi, fără un motiv anume. Aleşi la întâmplare, mulţi au fost împuşcaţi. 90 de evrei au fost împuşcaţi în pădurea Jilava. 15 evrei au fost împuşcaţi în abatorul capitalei şi apoi au fost puşi, dezbrăcaţi, pe cârligele folosite, în mod normal, pentru vite. 1274 de prăvălii, ateliere şi apartamente evreieşti au fost grav devastate. Dar astea sunt … doar numere.

Printr-o minune, căci altfel nu pot să-mi explic, familia mea a scăpat fără incidente majore.

După episodul Holocaustului peste care familia mea a reuşit să treacă relativ uşor comparativ cu alte câteva milioane de persoane, a urmat Israelul – salvarea evreilor.

Pe 14 mai 1948 s-a semnat Declaraţia de Independenţă a statului Israel şi pentru evreii din Europa acest fapt era o imensă victorie. Pe data de 1 aprilie 1966, Clara şi Leib, străbunicii mei, au plecat în Israel. “Avea Răducu o lună.”, îmi poveşteşte din nou bunica. Răducu este tatăl meu.

Doi ani mai tâziu au plecat şi fraţii bunicii mele în Israel pentru a reîntregi familia.

Iar în 1990 au plecat şi ei, Frida şi Cirel, bunicii mei, alături de părinţii mei. Acolo m-am născut, direct într-un război. Pe 3 ianuarie 1991 începea Războiul din Golf, iar 21 de zile mai târziu mă năsteam eu.

Dar statul Israel n-a rezolvat complet problema. De-a lungul anilor şi până în prezent, Israelul a fost într-un continuu război cu vecinii săi arabi. Ieri, 18 iulie 2012, a avut loc un atac terorist în Bulgaria asupra a trei autocare cu turişti evrei, israelieni. Se anunţă momentan 7 morţi, 9 dispăruţi şi aproximativ 30 de răniţi. Din nou numere.

Mulţi ani mi-a fost predat Holocaustul ca un pur masacru. Mi-a fost predat prin numere: între 11 și 17 milioane de victime – din care: 600 de mii de sârbi, 500 de mii de ţigani, 250 de mii de persoane cu handicap, 200 de mii de masoni, 200 de mii de polonezi, 15 mii de homosexuali, 5 mii de martori de-ai lui Iehova şi aproximativ şase milioane de evrei.

Nu putem vizualiza atâţia morţi. Nu putem să realizăm cu adevărat ce înseamnă asta. Este atât de mult încât pare ireal.

Dar întrebarea mea este: cum? Cum a fost posibil? Cum s-a ajuns în situaţia asta? De ce s-a permis?

Răspunsul este: indiferenţă. A durat ani de zile ca puterile mondiale să îşi întoarcă privirea asupra crimelor, asupra discriminării, asupra neregulilor.

Şi după toate aceste numere imense, după ce milioane de vieţi au fost schimbate pe vecie, azi, 60 de ani mai târziu, poate din nou datorită indiferenţei, discriminarea iese din nou la suprafaţă?

Ţiganii nu-şi găsesc locuri de muncă, homosexualii nu-s lăsaţi să se exteriorizeze în public şi evreii sunt bătuţi pe străzi.

În 6 mai 2012 un partid neonazist din Grecia a intrat în parlament cu 21 de reprezentanţi, obţinând 6.97% din voturi! În Germania se estimează că există aproape 6 mii de neonazişti puşi pe fapte. În Suedia un alt partid neonazist are aproximativ 500 de membri activi. Iar în tot acest timp în Rusia sunt omorâţi pe stradă toţi oamenii mai închişi la ten, fie ei negri, ţigani sau orice om venit din Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tajikistan sau altă ţară vecină Rusiei la sud.

Conform unui studiu recent se estimează că în lume mai există 70 mii de neonazişti, din care aproximativ 50% se află în Rusia.

Numai căutând pe Google termeni precum: “neonazism”, “anti-semitism” sau “skinheads” găsim zeci de videouri filmate în ultimii ani, absolut înspăimântătoare.

Iar România nu se lasă mai prejos: grupul Noua Dreaptă face victime constant. Anti-semitismul este în floare. Există o ură generală faţă de evrei pe care am simţit-o în ultimii ani în Bucureşti regulat. Dar, lăsând evreii la o parte, în România conceptul de discriminare este iubit: displacem ţiganii, displacem homosexualii, displacem moldovenii, displacem arabii, displacem chinezii, displacem oamenii cu handicap, displacem ungurii, displacem turcii, displacem tot ce nu este pur român. Nu cumva asta făcea şi Hitler?

Nu este nevoie de motive. Este de ajuns faptul că în conştiinţa generală domnul Adolf a vrut să purifice populaţia lumii. Este de ajuns să credem că putem avea o mentalitate asemănătoare lui. Se pare că pentru unii este de ajuns.

Dar din punctul meu de vedere, acest lucru nu este în regulă.

Eu aş vrea un preşedinte homosexual, ţigan, dar totuşi evreu, preferabil totodată martor de-al lui Iehova, cu ochi de chinez, poate chiar cu un oarecare handicap. Avem nevoie de oamenii pe care Hitler i-a vrut dispăruţi, scoşi la suprafaţă.

Prejudecăţile de care suntem înconjuraţi sunt, de cele mai multe ori, nefondate. Sunt idei implementate în subconştient. Se “instalează” prin proverbe rasiste precum: “Te-ai înecat ca ţiganul la mal.” sau vorbe care la prima vedere par inofensive: “Ce nas mare ai! Eşti evreu?”.

Este, într-adevăr, nevoie de câteva generaţii până când vom scăpa de această atitudine negativă adânc implementată în subconştientul nostru. Dar timpul nu-i pierdut. Şi cât timp sunt în viaţă eu, faţă de familia mea, faţă de Leib, care doi ani de zile a muncit într-un lagăr pentru simplul fapt că era evreu, voi face tot ce-mi stă în putere ca să schimb mentalitatea aceasta eronată.

Eu și surorile mele, Iris stânga, Eden dreapta – iulie 2016

De la străbunici până la mine, de la trecut la prezent, de la mare la mic, de la diasporă la Israel, multe lucruri seamănă: avem nume “deosebite”, ne place tradiţia, suntem uniţi, suntem evrei şi, poate cel mai important, suntem supravieţuitorii unuia dintre cele mai mari masacre din lume. Iar ca supravieţuitori, suntem constant puşi sub un test al rezistenţei, fiind adesea puşi în situaţii violente, la limită.

Probabil niciodată nu voi afla toată povestea rădăcinilor mele. Probabil nici nu contează cu adevărat câţi rabini am avut în familie. Probabil nici nu contează câţi oameni din familia mea au murit în lagăre. Eu am înţeles, din câte ştiu despre familia mea, că ceea ce s-a petrecut atunci şi ceea ce se petrece acum nu este în regulă.

Ca “supravieţuitor al Holocaustului” am o responsabilitate modernă de a preveni repetarea istoriei. Căci, da, istoria are acest obicei prost de a se repeta.

Mi-a luat 21 de ani să-mi dau seama că sunt mai evreu decât vreau să fiu. Că sunt mai homosexual decât sunt de fapt. Că sunt mai ţigan decât mulţi ţigani din ziua de azi. Sunt, în fond, unul dintre supravieţuitori. Şi asta mă face responsabil.

Sunt responsabil să atrag atenţia asupra fiecărei nereguli, să militez pentru drepturi egale, să iau atitudine când în jurul meu se întâmplă ceva ce nu pare să fie în regulă, să opresc violenţa de orice fel. Este responsabilitatea mea să nu las pe nimeni să fie ignorant.

Istoria are prostul obicei de a se repeta. Dar istoria nu-i vie. Ea, în sinea ei, suntem de fapt noi. Iar “prostul obicei” este ignoranţa noastră.