A trecut un an… deja.

Mi-am recitit textul acesta pe care l-am scris pe 23 iunie 2015, acum un an… și zici că l-am scris ieri.

S-a împlinit un an de când mama a decis că are nevoie de o schimbare, și-a făcut bagajele și a plecat la vest de România, tocmai în Anglia.

Precum povesteam și acum un an: m-a durut. E tare ciudat sentimentul acela că te “părăsește” tocmai mama ta. Dacă pic în gol, ea este “ultima plasă de salvare”. Dacă plasa de salvare este la câteva ore cu avionul de tine … cine te mai salvează?

Din păcate n-am reușit s-o conving să-și mai povestească aventurile pe blogul ei. Anul trecut s-a ținut o perioadă de treabă, dar apoi s-a plictisit. Sau a primit prea multă atenție (de parcă nu acela-i rolul unui blog…).

Dar lucrurile stau bine: ea are un job stabil, câștigă destul cât să-și permită o chirie cu două camere, deja a pus la punct tot ce-i necesar ca Eden, sora mea cea mică, să vină la școală acolo …

… și acum încep să mă gândesc la schimbarea radicală pe care o va trăi Eden odată cu schimbarea sistemului educațional … Wow.

Revenind: mama a fost în vizită în România săptămâna trecută. Atunci am făcut poza de mai sus cu ea. Și de fapt asta m-a făcut să scriu aceste câteva rânduri…

Mama, după un an de Anglia, este un om schimbat pe atât de multe planuri că nu știu ce să mai cred despre aceste plecări “nebune” ale oamenilor din jurul meu. Tot aud de oameni care pleacă și-și schimbă viața radical, luând totul aproape de la zero.

Ai zice că este confortabil să stai acasă pentru că ai tot ce ți-este necesar: o masă, o casă, un pat, mâncare, familie … libertate … ce să mai vrei? De ce să pleci într-o lume necunoscută, fără să fii sigur pe limba pe care o vorbesc ei acolo, fără să știi cu exactitate ce naiba vei face acolo pentru un ban cinstit și fără să știi de ce oameni vei da, dacă-ți vei face prieteni… dacă-dacă-dacă.

Mama a făcut fix asta. Zici că a plecat cu ochii închiși… Tocmai ea, care acum ceva ani îmi calcula toți pașii și-mi zicea unde consideră ea că fac ceva greșit, la ce pericole mă expun și tot așa, ca orice mamă probabil.

Ideea este că a trecut un an… deja. A trecut mai repede ca niciodată. Și estimez că anul acesta o voi vizita cel mai probabil atunci când și Eden va începe școala acolo.

Apropos: școala de stat la care va merge Eden este mult peste standardele școlii private din România la care am fost eu elev nouă ani … Ceea ce, pe cuvântul meu, este absolut SF. :)

PS: Stați aproape de mamele voastre.

---