Scurt mindfuck

Autoanaliza de luni

Autoanaliza de luni

Am intrat în brutărie în încercarea de a trage de timp, de a amâna puțin masa de prânz. Ca de obicei, aceeași brutărie, aceleași chestii înăuntru – nu-mi place nimic în mod special, dar trebuie să-mi potolesc puțin foamea pe care o prevăd.

3 lei o brioșă cu ciocolată și banane. Fac un calcul rapid, de zece lei mă aleg cu trei brioșe și un leu.

Mă duc spre birou, unde sigur mai sunt câțiva oameni și ar fi nasol să nu am mai mult de o brioșă.

Mă impresionează doamna de la burtărie, e super-drăguță: “O zi minunată vă doresc” îmi zice, în timp ce-mi întinde o pungă de hârtie cu cele trei brioșe care s-au adeverit a fi puțin trecute. Căci bune n-au fost, sincer acum.

Îi zic, așa cum zic mai mereu: “Zi frumoasă, spor la treabă”. Și-n timp ce deschid ușa să ies, de fapt jumătate ieșit din brutărie, o aud cum răspunde din nou politicos la cele zise de mine. “Mulțumesc, și dumneavoastră spor la treabă!” – de parcă ar fi un concurs de “cine e mai politicos” sau “cine are ultimul cuvânt de spus”. În mod normal lumea nu prea mai răspunde la răspunsul meu politicos la urarea lor politicoasă. În fond: cât să lungim politețea?

Mă întreb acum oare de ce sunt așa “drăguț” cu urările astea? Cel puțin la suprafață pare că-s super drăguț, urând tuturor o zi frumoasă, spor la treabă, fericire și altele.

O fac pentru că asta mă face să mă simt bine, e cert. O fac … pentru mine. Asta nu înseamnă că ceea ce spun n-are valoare, sau nu le doresc cu adevărat ceea ce le doresc atunci când le doresc… Dar oare de ce mă port așa, insistent?

Astea-s gândurile pe care le-am avut în cap în clipa în care am închis ușa brutăriei în urma mea. E uimitor câte gânduri poți avea într-un timp extrem de scurt, nu?

Gândurile îmi sunt oprite brusc de o doamnă mai în vârstă care trece prin fața mea, pe trotuar, în fața brutăriei. Aruncă în mare sictir o țigară pe jos. Un gest pe care creierul meu îl consideră, instant, murdar, necinstit, nedrept, necurat. Nu știu nimic despre doamnă, nu știu ce e în capul ei, nu știu care-i povestea ei, dar știu că gestul ăla nu-i un semn bun. Nu “știu”, de fapt. “Simt”. Că gestul ei nu-i bun. Trădează ceva despre ea.

O judec? Da, mai mult ca sigur. Dar nu-i ca și cum vreau, în mod special, să-mi pierd vremea judecând o doamnă de pe stradă. Creierul meu face asta automat. Am ochit-o, i-am văzut gestul, am gândit negativ despre ea, am plecat mai departe.

La birou mai erau doi colegi, deci matematica a fost bună: O brioșă de om. Și un leu în buzunar.


Azi am a treia sesiune de psihoterapie din viața mea și e interesant că am devenit foarte-foarte analitic. Nu zic că-i bine, nu zic că-i rău, zic doar că-i interesant.

Scriu textul ăsta pentru că azi dimineață, când a sunat ceasul la opt și douăzeci, i-am dat snooze și am închis ochii la loc. “De ce să mă trezesc? N-am nimic de făcut.” mi-am zis.

E așa ușor să te minți. E așa penibiliă lupta interioară pe care fiecare om o duce adânc în sine. “N-am nimic de făcut.”? Bullshit. Am atât de multe de făcut!

30 de secunde mai târziu analizam bucătăria. Vase nespălate peste vase nespălate. “Nu-mi fac micul dejun, halesc ceva rapid prin oraș, n-am niciun chef să spăl vasele” mi-am zis. Dar am tras de mine și am făcut ce face un om căruia-i pasă de sine. M-am respectat. Mi-am gătit. M-am hrănit calumea. M-am dușat. M-am îmbrăcat frumos.

Ceva în tine uneori te face să lași lucrurile “așa”. Ceva ne-a “programat” să fim așa cred. Să fim delăsători, supărați, deprimați?, parcă să ne “auto-pedepsim”. Azi n-am permise chestia asta, deși am simțit-o.

Să rămâi în starea aia e calea ușoară. Și în ultima vreme am tot experimentat-o și nu mai am chef de ea.

În duș, azi, mi-am redescoperit tatuajul. Da, am un tatuaj pe corp, și deși pare incredibil, uit de el adesea.

E un text. Text mic. Mi l-am făcut la 18 ani în ideea că nu trebuie să uit niciodată. “All that we are is a result of what we have thought.” zice textul.

La 18 ani eram mult mai prost. Dar în citatul ăsta din Buddha am găsit “ceva” ce știam că-mi va fi valoros veșnic. Totul este definit de modul în care gândesc. Și ca să fiu bine trebuie să gândesc bine. E simplu. Dar parcă uneori am nevoie să gândesc prost ca să-mi demonstrez că teoria e încă valabilă. Ce ironic.

În fine, asta a fost autoanaliza de luni.

PS: posibil să încep să recomand mersul la “psiho”. Am avut niște revelații interesante în perioada asta. Deși încă am și am avut de la început “mixed feelings”.

Săptămână cu spor la tăți!


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

5 comentarii

  • Reply
    Autoanaliza de marți - Ariel Constantinof Blog
    07/11/2017 at 20:28

    […] Autoanaliza de luni a mers bine, așa că am trecut și la autoanaliza de marți: […]

  • Reply
    Marina
    07/11/2017 at 20:44

    Totdeauna ma distrati cum scrieti.
    Numai bine.
    Marina

    • Reply
      Ariel
      07/11/2017 at 21:00

      Mă bucur să aud asta! :D

  • Reply
    Autoanaliza de joi - Ariel Constantinof Blog
    10/11/2017 at 12:38

    […] Autoanaliza de luni am scris-o cu greu. Dar a fost pentru mine un prim pas să-mi asum public că “nu-s ok”, lucru care pare a fi important pentru mine – anume să-mi asum “public”. Dar, revenind la ideea de mai sus, de ce îmi zic că “nu-s ok”? Am început să-mi zic acum alte lucruri. Sunt foarte ok. :D […]

  • Reply
    Mi-a luat 26 de ani să învăț despre suflet - Ariel Constantinof Blog
    19/11/2017 at 23:34

    […] vârsta de 26 de ani, am descoperit că pot să plâng. Nu-i un secret, am trecut prin mai multe, m-am dus și la psiho, am scris și pe blog despre ce gândesc… Cred că-i un “proces” firesc prin care […]

  • Vezi alte comentarii:

    Comentează