Ce ți-a plăcut cel mai mult în Israel?

În poza de mai sus apar eu, flancat de două tipe super-drăguțe.

Cea din stânga-i Iris, sor-mea cea mică. A apărut acasă când eu aveam doar 3 ani și se spune că mi-am dorit tare-tare să am o soră ca ea, atunci când eram mic. După apariția ei acasă atenția alor mei s-a mutat pe ea, așa cum este firesc.

În glumă mi-aș permite să zic că mi-a făcut copilăria un calvar. Ea a fost mereu cea cu mai multe cereri de jucării, cu mai multe fițe, cea care plângea mai mult și care făcea mai multe probleme, dar pe care ai mei o tolerau mai mult.

Odată cu apariția ei, eu am devenit cel “mai mare”, “mai responsabil”, “mai cuminte”. Cel puțin în capul meu.

Amândoi ne-am născut în Israel, într-o familie formată din părinți tineri. Mama m-a făcut când avea 23 de ani. Eu azi am 25 și încă nu plănuiesc să am un copil. Încă. Va urma.

În dreapta este sor-mea cea mai mică, Eden. A apărut când eu aveam 12 ani. Visam că voi avea 18 ani și o voi duce cu mașina la școală când va fi cazul. Între timp am devenit un amărât de biciclist, iar școala ei a fost mereu chiar în fața blocului… Astfel că n-a fost nevoie s-o ducă nimeni cu mașina.

Eden a apărut ca o jucărie în viața noastră. Eu și Iris eram fascinați de ea și de relația ei cu mama. Din nou, atenția familiei s-a mutat de pe noi, pe cea mică.

Eden nu s-a născut în Israel, dar mereu a auzit de la noi “povești” despre țara în care ne-am născut noi. Pot doar să-mi închipui că pentru ea a fost ciudat să audă că frații ei mai mari s-au născut într-un complet alt loc, îndepărtat.

Anul ăsta Eden a avut oportunitatea să plece în Israel, la bunici, vreme de o lună. A avut oportunitatea să vadă o altă țară, în detaliu. O țară despre care în toți acești ani a auzit foarte mult.

Acum două zile s-a întors din această aventură și am întrebat-o: “Ce ți-a plăcut cel mai mult în Israel?”

După câteva secunde de ezitare, mi-a zis: “Mi-a plăcut să merg cu autobuzul.”

Eden are 13 ani. Nu mă aștept să fie cea mai inteligentă persoană de pe planetă la vârsta ei, dar, totuși, nu mă așteptam la un răspuns așa stupid…

“Autobuzul?! Ce autobuz? Cum să zici că asta ți-a plăcut cel mai mult?”, am întrebat-o cumva șocat. Am crezut inițial că-și bate joc de mine.

“Acolo autobuzul este genial. Mereu este aer condiționat înăuntru, mereu ai loc unde să te așezi, nu stai niciodată în picioare și te duce peste tot pe unde vrei. Vine des, vine la timp, nu aștepți după el… E super!”, mi-a detaliat ea.

Și este adevărat. Îmi amintesc și eu că autobuzele de acolo erau o plăcere. Dar nu-i ironic că tocmai cu asta să rămână după o lună de vacanță? Nu-i ciudat că ăsta-i primul lucru care i-a venit în cap?

Cred că totul se rezumă la un oarecare standard de viață. Prin răspunsul ei, Eden, inconștient, a arătat cu degetul spre o esență. Să iei autobuzul în București sau România este enervant și neplăcut. Să iei trenul este chiar oribil. Dar acolo este o plăcere și o normalitate să iei un autobuz. Mă aștept ca în secolul ăsta să fie și cu wifi gratuit și cu Pokemoni rari înăuntru … sau naiba mai știe ce.

N-am o concluzie la acest text. Am vrut doar să notez răspunsul lui Eden și să-l recitesc peste ani, să râdem împreună.

E prima poză după mult timp în care apărem toți trei și, wow, ce-am crescut. Eden este deja cât Iris. Viața-i minunată. :)

PS: În mai puțin de o lună Eden începe școala în UK. Și sunt absolut sigur că asta-i va schimba viața radical. Abia aștept să văd ce urmează.

---