Peste mări și țări

Două zile ca să dai “restart” la creier

Două zile ca să dai restart la creier

S-au împlinit trei zile de când sunt în Londra și deja mi-o ard super-fancy. Hai să mă laud puțin: sunt într-un pub în care muzica-i dată la maxim, stau singur la o măsuță mică rotundă pe care se află un pahar de vin alb și o vază cu un trandafir.

Sor-mea lucrează aici, d-aia am venit, că altfel nu credeam că am ce căuta aici.

Pub-ul e plin, e 18:50, lumea se simte bine, nu îmi explic cum stau de vorbă căci muzica acoperă TOT. Jur că-mi vine să dansez și eu nu dansez mai niciodată (doar după niște alcool?).

Azi și ieri m-am dat cu bicicleta pe aici. Inițial cu Google Maps în urechi, cu frică, cu intersecții multe ratate… Dar acum am ajuns la nivelul la care merg fără Google Maps și ca printr-un miracol ajung mereu fix unde trebuie.

Inițial stăteam la toate semafoarele și priveam cum ceilalți bicicliști experimentați trec pe roșu, se bagă printre autobuze, cum mă depășesc. Mă gândeam: “Ehe, dacă am fi în București…”

Dar încep să devin de-al locului. Azi am depășit un bus londonez și o Tesla, stăteau în paralel și am trecut printre ele. Phaha, m-am simțit așa fain!

Încă am un mini-hear-attack de fiecare dată când mă uit după șofer și nu-l văd. Apoi îmi amintesc că-i pe partea cealaltă.

Încă mă trezesc că pedalând pe partea dreaptă și-mi vin mașini din față, dar mă redresez repede. Două zile. Două zile ca să dai “restart” la creier și să treci de la “frică” la “încredere”.

Stau la sor-mea momentan, la Iris, alături de alți trei români și iubitul ei. Toți cinci lucrează în pub-uri și restaurante, nu prea stau pe acasă, nu prea mănâncă acasă, viața lor este job-job-job, dar atât cât i-am cunoscut în astea 72 de ore sunt pozitivi, o duc bine… nici nu am chef să mai compar viața de aici cu cea din București. Aș pierde vremea să mai scriu despre asta. Am gândit-o destul.

Am mai fost prin Londra, e drept, știu mulți oameni pe aici, am unde să pun capul jos, am cu cine să mă văd, am cu cine să mă sfătuiesc, am mai analizat orașul ăsta și oamenii de aici, dar parcă niciodată ca acum.

Până acum îmi tot ziceam că vremea-i nașpa, e frig, e lipsă acută de soare (mai ales acum, toamna) și că orașul e mult prea mare.

Dar, pe biclă, singur, 100% independent… în două zile de pedalat… am început să mă conving că frigul nu-i așa mare, vântul nu bate așa tare și orașul nu prea contează cât de mare este având în vedere că n-are un “centru” de care să depinzi.

Mi-a venit burgerul. Iau o mică pauză de la tastat. Revin imediat. :)

Două zile ca să dai restart la creier

Concluzia generală este că standardul de viață aici este, pur și simplu, mult peste cel “de acasă”. Nu sunt sigur că mai are sens să-i zic “acasă” Bucureștiului, având în vedere că nu mai am core-family acolo. Am prieteni de suflet, locuri de suflet, proiecte de suflet, amintiri superbe… și o pisică și o broască țestoasă.

“Acasă” a cam devenit pentru mine… nici nu știu. Poate, pur și simplu, planeta asta.

Știu, sună dubios, măreț, zici că-s nebun sau ceva.

Două zile ca să dai restart la creier

Dar, serios, de când sunt în Londra tot am impresia asta că Planeta Pământ este un organism viu. Știam asta deja, dar acum am impresia asta foarte puternică. Simt că nu contează deloc unde mă aflu, fizic, căci aș putea să mă aflu oriunde. Contează ce fac cu viața mea de zi cu zi, contează spre ce tind și cum mă simt. Și cum mă simt este, desigur, cel mai adesea o decizie.

Urăsc momentele în care decid că mi-e dor de București, dar au și momentele alea rostul lor, nu? Haha.

Ieri mi-am golit cardul de bani. Mi-am luat un laptop nou ca să pot face editare video on-the-go. Realist vorbind, acum nu am bani să-mi iau bilet de avion spre București. Dar nu-i nicio panică, chiar e un sentiment interesant.

La tot pasul dau de străini – și când zic “străini” mă refer și la români. Suntem extrem de mulți pe aici. Peste tot. Fiecare om are o poveste care mă lasă cu gura căscată. Îi trag de limbă pe fiecare în parte, le ascult povestea și mă încarc.

Doamne, cum poți să faci absolut orice-orice-orice cu viața ta… Și ce enervant este că în viața de zi cu zi pe care o duce fiecare dintre noi avem tendința de a uita lecția asta mică.

Era vorba aia de “dezvoltare personală”, că decât să cumperi obiecte mai bine cumperi experiențe. Asta fac de ceva ani, dar asta fac mai ales acum, intens. Mă simt fix ca un burete fascinat constant de tot ce-i în jurul lui. Oameni, obiecte, clădiri, idei, concepte, atitudini, infrastructuri… cum de mi-am permis să nu fiu fascinat alte dăți?

Două dintre cele mai mari “dorințe” ale oamenilor, atât cât “cred” eu că văd la cei din jurul meu, ar fi să vadă lumea asta, cât mai mult din ea, și apoi să-și întemeieze o familie.

Unii le fac deodată și călătoresc cu toată familia. Eu-s acum la “primul pas”, pe care acum nu mult timp mi l-am propus conștient: să văd mai mult din lumea asta.

Sunt mai inspirat ca niciodată, shit is strong, like a freakin’ drug.

Încă-s la masa asta rotundă. Încă mai am niște vin în pahar. În boxe-i Mambo No. 5. Scriu la laptop fâțâindu-mă pe scaun pe ritmul muzicii. Bă… let go of shit and go live your fucking life.

Mulțam tuturor oamenilor de prin zona Londoneză care mi-au dat o mână de ajutor în perioada asta, fără voi nu cred că puteam să simt ce simt acum.

Va urma…

(am golit paharul de vin vorbind cu un cuplu gay, clienți de-ai lui Iris, despre diferențele dintre Londra și București – erau, la rândul lor, fascinați – haha. și mi-au zis că eu și Iris suntem niște oameni foarte optimiști. am apreciat.)


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

Comentează

Vezi alte comentarii:

Comentează