Acum câțiva ani am început să mă filmez în casă, cu un script minim. Era un “show” online despre trei idei din cărțile pe care le citeam și începeam mereu cu “Salut, eu sunt Ariel și tocmai ai dat play la Trei Idei!”
Chiar zilele trecute m-a întâmpinat un copil de 13 anișori cu replica asta, citată perfect, ritmic, alert. Și nici nu și-a înlocuit numele, a zis chiar așa: “Salut, eu sunt Ariel și tocmai ai dat play la Trei Idei!”. Și “Trei Idei” a zis cu maxim de entuziasm, așa!
Anii au trecut, Trei Idei n-am mai filmat, dar iată-mă trecând la un nou salut: “Salut, eu sunt Ariel si de fiecare dată când călătoresc mi se pare că ajung într-un univers paralel, într-o cultură pe care nu aș fi putut nici măcar să mi-o imaginez.”
Așa se face că nu de mult am fost singur prin Gibraltar, acum vreo săptămână m-am întors din Veneția, mâine plec prin Barcelona, cândva curând în Istanbul … și, în fine, mai vedem în ce direcție o mai apuc.
Rezultatele video ar trebui să apară încet-încet, cât de curând. Dar până la apariția videourilor, am zis că nu-mi face rău să notez în scris niște trăiri și să presar niște poze de pe contul meu de Instagram.
Prima impresie despre Veneția
Prin Veneția am mai fost o dată, în 2014, era vară-vară (august?) și am stat câteva ore. Îmi amintesc că era e-x-t-r-e-m de cald atunci, ne-am pierdut grav pe străduțe și ne-am sufocat de la atâția turiști. Nu rămăsesem cu niciun gust după cele câteva ore petrecute acolo, căci adevărul este că nu apucasem să văd mai nimic.
Acum, de bine ce m-am dus singur, pentru trei zile … prima impresie a fost că Veneția este un fel de mare-muzeu.
Am aterizat dimineața, am urcat într-un bus care m-a lăsat chiar la intrarea în oraș (singura instrare pe șosea, căci “intrări pe apă”-s o infinitate) și am avut sentimentul că urmează să rătăcesc trei zile într-un mare muzeu, alături de toți ceilalți oameni din autobuz, care veneau din toate direcțiile posibile din lumea asta.
Și zic “muzeu” pentru că știam că în Veneția nu se prea întâmplă mare lucru. Nu se mai fabrică mai nimic.
Toată lumea e implicată în tot ce ține de turism … sau, pur și simplu, artă. Dar arta se vinde tot turiștilor.
Babilonizarea Veneției
Ce m-a fascinat cel mai tare a fost că Veneția mi-a semănat rapid cu Londra: e plină de “localnici” care nu-s de-ai locului. E plină de asiatici, de moldoveni, de “paki”… în fond, de tot felul de oameni care au venit să facă un ban cinstit (mai mult sau mai puțin).
În rest mai sunt studenți de peste tot din jurul lumii și câțiva italieni de-ai locului care n-au vrut să mai plece – căci majoritatea italienilor, de fapt, au plecat.
De ce au plecat? Prețurile-s mari. Turismul este la el acasă. Și-n rest totul e un mare labirint.
D-aia zic, Veneția este fie un muzeu imens, fie un mall în aer liber, fie o combinație între cele două.
Ah, apropos, cea mai tare fază a fost că am văzut copii asiatici venind de la scoală, mâncând gelato. Erau 5 grade Celsius și ploua. Eu eram totul înfofolit … iar copii ăștia, cu rădăcini asiatice, strămutați în Veneția în căutarea unui trai mai bun, mâncau gelato ca localnicii. Na, poftim, adaptare culturală!
Totu-i pe apă și bicicletele-s interzise
Veneția a fost construită pe 117 insule conectate prin peste 400 de poduri și podulețe care mai de care mai nebunești. A te rătăci prin Veneția la ceas de seară este absolut firesc și totodată absolut înfiorător. E ciudat, e interesant, e unic și, probabil, dacă n-aș fi fost singur, ar fi fost și romantic.
Totul în Veneția circulă pe apă. Totul. Pompierii, poliția, gunoierii, Uberul, taxiurile, transportul în comun, DHL-ul, TNT-ul… Și tot ce coboară din bărci, pentru a ajunge la destinația finală, e transportat fie în brațe, fie în niște cărucioare.
Și bicicletele-s complet interzise. Și peste tot prin oraș observi semne cu biciclete tăiate. În fine, e firesc să fie interzise, efectiv n-ai ce să faci cu ele acolo… Dar, ca idee, mi s-a părut interesant. Un oraș în care chiar are sens să interzici bicicleta.
N-am văzut, însă, hidrobiciclete. Sigur există un motiv întemeiat pentru care nu există în Veneția hidrobiciclete, dar atât cât am cugetat eu asupra acestui subiect, n-am găsit un răspuns pertinent.
Câteva curiozități…
Au toți venețienii bărci cum au toți bucureștenii câte două mașini?
Nu.
Cum e să faci cumpărături d-alea “sănătoase”?
Trebuie să te duci în orașul vecin, care-i la țărm, căci doar acolo-s produsele la prețuri firești. Apoi trebuie să cari totul, la pas, până acasă, prin labirintul venețian.
Se scufundă Veneția?
Da și nu. Adică, da, clar, o să se… Dar nu, cică nu chiar “mâine”. Și chiar dacă apa crește și te panichezi … cică e ceva firesc.
Apa vine peste tine…
A fost tare ciudat să văd oamenii mergând pe niște schele metalice, ridicate cam jumătate de metru de la pământ, pentru că “deasupra” asfaltului Venețian apa venea până peste gleznă.
A fost tare ciudat să trec pe undeva, pe un “trotuar”, iar 30 de minute mai târziu, când să trec iar pe acolo, “trotuarul” dispăruse sub apă.
Dar localnicii cu care am vorbit mi-au spus că treaba asta se întâmplă de mult și e firesc.
Socializarea
Am cunoscut români, printre care și un român mutat în Veneția de 12 ani! Aveam speranțe zero să dau de un localnic român.
L-am cunoscut pe rabinul din Veneția și am stat la povești în ebraică și engleză. L-am convins să mă lase să-l și filmez. Am dat mult din cap și m-am prefăcut că înțeleg tot ce zice…
Am cunoscut o tipă din Rusia venită în Italia la facultate, care făcea portrete contra unor donații, n-avea unde să doarmă, nu îi era clar ce face cu viața ei, dar știa că vrea să fie în Veneția. M-a pictat superb.
Și-n rest socializarea-i simplă: toată lumea știe engleză. Toată lumea se poartă frumos ca să-ți ia banii. E bătaie maximă pe turiști.
Dar dacă te îndepărtezi de “centrul” Veneției, efectiv mergi mai spre margini, găsești și locuri lipsiste de turism, localuri în care se vorbește doar italiană și în care prețurile nu-s exagerate.
Chestii plictisitoare despre Veneția
Din seria “lucrurilor plictisitoare despre Venția”:
1. Jumătate de ora cu gondola costă 80 de euro și se poate împărți la maxim 6 oameni.
2. Există o taxă “a orașului” dacă stai la hotel, anume 3.5 euro pe noapte, plătibil doar cash! Mie mi-a mirosit a ceva corupție, haha.
3. O călătorie cu “barca” considerată “transport în comun” costă vreo 7 euro. Dar eu, obișnuit cu RATB-ul, am luat-o ilegal. Dar era 12 noaptea și nu erau controlori … cică.
Și ceva mai puțin plictisitor, o singură recomandare de restaurant o să fac: Gam Gam, restaurant faimos evreiesc.
Călătoritul singur
Mulți oameni au început să mă întrebe recent cum de călătoresc singur și cum de am “curaj” să fac asta. De parcă ar fi “greu” să călătoresc singur.
Dar, ironic, mi se pare că-i mai ușor ca niciodată. Îmi fac programul cum vreau. Merg mult, până nu mai pot. Când mă pierd, nu mă panichez, chiar dacă prin Veneția nu merge deloc semnalul GPS … că-s singur. Și n-are cine să mă “certe”.
Nu îmi fac planuri. Căci știu singur, pe loc, pe moment, ce vreau să văd, ce-mi place, ce vreau să explorez, ce nu bla bla.
N-am călătorit singur prea mult la viața mea, dar pare că devine un obicei și o plăcere.
Nu mi-am dat seama până recent că pentru unii oameni treaba asta poate părea “complicată”. Sau că ai nevoie de “curaj”. Recomand oricui să se ducă singur în lume și să se descurce singur, cum poate. Preferabil făcându-și prieteni noi, spontan, în fiecare zi. Eu asta fac cu fiecare plecare și … doamne, îmi place la nebunie!
Și nu, nu-s cel mai sociabil om. Am anxietățile mele, fricile mele, timiditatea mea…
Dar apropos de “călătorit singur”. Singur în Veneția este cel mai greu. Pentru că mult-prea-rar vezi oameni “singuri” pe stradă. În 90% din cazuri vezi cupluri de toate națiile posibile. Sau grupuri de prieteni. Dar oameni singuri … aproape deloc.
Cum să nu te rătăcești prea tare prin Veneția…
După 3 zile de Veneție, sfatul meu ar fi ăsta: dacă ai de ajuns undeva anume, specific, nu încerca să folosești Google Maps prea mult. Te vei pierde sigur.
Caută adresa pe hartă, să știi “în mare” de ea… și apoi:
1. Urmărește direcția “generală” a traseului tău – adică nord-sud-est-vest.
2. Urmărește semnele galbene cu săgeți, ele te vor duce la poduri (care uneori sunt greu de găsit)
3. Urmărește localnicii care merg grăbiți, singuri pe stradă, ocolind turiștii. Ei știu drumul.
Concluzii
M-am dus în Veneția fără niciun plan concret, de unul singur, și m-am întors plin de energie și apreciere pentru oamenii care locuiesc acolo.
Și cred că asta-i toată ideea… atunci când călătorești, fă-o nu doar pentru ceea ce e de văzut, ci mai ales pentru ceea ce vei simți și vei cugeta observând în liniște ce-i în jurul tău – cultura locală, oamenii, arhitectura, mâncarea, tot.
Comentează