Îmi fac tablouri ca să nu uit

De când mă știu îmi place să caut “învățămintele” din orice consum.

Și când zic “consum”, nu mă refer la mâncare, evident, ci la ce citesc, la ce muzică ascult, la ce filme sau documentare văd.

Prin adolescență dacă simțeam că n-am luat nimic dintr-un film nici că-l recomandam. “E prost, n-am învățat nimic nou.” ziceam.

Dar, evident, abilitatea de a “lua” ceva din ceea ce consumi e o treabă extrem de subiectivă.

În funcție de experiențele fiecăruia de viață, ne luăm sau nu ne luăm valoare din ceea ce consumăm – și chiar și așa, valorile luate vor fi diferite.

Aș zice azi că am o ablitate, un skill, de a pune totul într-un soi de chintesență. Nu știu dacă-i utilă și altora, dar mie cu siguranță-mi prinde bine.

Când merg la talk-uri d-alea mari pe scene (mai greu în pandemie), sau la cursuri / workshop-uri, mereu mă trezesc luând notițe sub formă de mici-desene. Ei bine, alea-s chintesențele mele. Le am prin carnețele, peste tot.

Într-o zi m-am întrebat de ce le țin în carnețele și nu le pun undeva “mare”, să le văd.

Mai am eu “remindere” tatuate pe corp, primul fiind de la 18 ani. Dar nu poți să tatuezi tot ce vrei să nu uiți, nu?

Așa a venit revelația asta cu “Hai să le transpun în mici tablouri și să mi le pun prin casă să nu le uit niciodată / să le văd des.”

Clar n-am talent la desen și de scris scriu urât, dar asta nu este relevant.

Mi-am cumpărat câteva markere, am scos niște hârtii mari de ambalaj de mobilă IKEA (reciclare, că le-am păstrat de parcă știam că voi desena pe ele vreodată) și am început să scriu, desenez, măzgălesc.

E uimitor să faci asta la 30 de ani – e meditativ. E relexant de-a dreptul.

E funny că mă uit la ceas după o vreme și nu-mi vine să cred cât timp a trecut cu mine “deconectat” de la internet și “realitate” .

Când am adunat destule desene d-astea am fugit la mall și mi-am cumpărat cele mai ieftine rame.

Am scanat foile cu desene – nu mai scanasem ceva din copilărie!

Dar, uite, e bine să ai multifuncțională, nu mai stai să te chinui să faci “scanări” cu telefonul, să fie lumina perfectă, să nu se miște mâna, bla bla – nu, scanare așa cum trebuie, cu scanner!

(paranteză) Scanează 1200 x 2400 dpi, viteză de scanare 200 DPI – 11 sec.

Și bam, print pe măsura ramei.

Evident că nu mi-a ieșit din prima, am dat la print-uri de mi-a venit rău până am înțeles bine toate măsurătorile, cu o stângăcie de ar râde taică-miu zile întregi de mine.

Dar, na, everything has a learning curve, right?

Nici nu s-au clintit rezervoarele de cerneală de la Epson EcoTank-ul meu nou, doar m-am șimțit eu prost că am irosit mai multe pagini aiurea.

Știu că n-am eu cele mai colorate tablouri, dar scanând paginile pe care am desenat și ele fiind imperfecte, la fiecare printare de tablou folosesc și nuanțe de albastru pentru fundal (se vede-n poza de mai sus).

Oricum, cu această mașinărie efectiv nu te doare sufletul să printezi color. Și acum că scriu asta: ia să fac un tablou numai din culori. Hmmm…

Revenind: Acum am în casă un fel de sanctuar de “Kind reminder”-uri de viață. La care tot adaug și tot adaug.

Sunt așa arogant încât când am musafiri uneori simt nevoia să arăt spre unul sau două dintre tablouri.

“La mine-n casă e necesară transparența, dacă tot stăm la discuții.” – zic și arăt spre “Always be transparent.” care arată de parcă l-a desenat un copil de 10 ani.

Dar, în fine, merge. Aia-i valoarea mea și o respect și aș vrea s-o respecți și tu dacă tot ești la mine-n sufragerie – hope that’s fair…

Așa-i la 30 de ani deci. Îmi fac tablouri ca să nu uit. Și ca să mă deconectez.

Acum judecați-mă.

PS: Nu am vândut încă niciun tablou, doar le-am dat cadouri la diverși oameni. Dar poate nu-i o idee rea de business, phaha, că tot vorbeam data trecută de făcut business cu imprimanta.

PS2: Da, Zyra s-a mărit foarte tare în ultima perioadă și dacă nu începe să aducă bani în casă nu știu ce mă fac cu ea … așa că măcar o folosim la postări în social media să aducă like-uri. :D

---