BrandLeft
BrandRight
Articole din categoria

Antreprenoriat

Antreprenoriat

Asistent personal

Când am ieșit de la a treia ședință cu psihoterapeutul, m-a lovit o oarecare relevație. Mi-am dat seama că eu plătesc un om ca să mă ocup de mine. Asta pentru că uneori, să te ocupi singur de tine, e al dracului de greu.

Ideea aia s-a copt o vreme în cap și așa am ajuns la “adevărata revelație”, și anume că aș putea să plătesc un om să mă ajute cu toate treburile pe care le am, că-mi place să fac multe, și ajung să nu mai fac nimic. Clasic, nu?

Așa că-n noiembrie 2017 am scris pe Facebook rândurile astea fără să știu la ce să mă aștept exact (încercam să definesc ce caut, dar nici mie nu mi-era prea clar):

Nu credeam că voi zice asta vreodată, dar, uite, o zic: Îmi caut un, ceea ce aș putea numi, “asistent personal”. Phahahahaaaa!

Nu, serios, caut un om, probabil un student (dar nu neapărat) care mă poate ajuta cu niște chestii. La modul ideal, m-aș clona “puțin”. Dar nu pot.

“Mâna mea dreaptă”, ca să nu-i mai zic “asistent personal”, m-ar ajuta (din ce-mi pot imagina acum) cu tot felul de task-uri pentru mai multe proiecte. Căci așa este când nu stai locului și faci prea multe deodată, presupun …

Printre taskuri: să mă ajute să mă organizez cu niște social media pe unu-două proiecte, să mă ajute cu niște mail-uri, niște research pentru ceva direcții video, să pot să-l întreb: “cum ți se pare ce-am scris aici?” și să știu că primesc o părere sinceră… Să-mi zică “bă, uite un typo.” dacă e cazul…

Mai rămâne să adaug ca ar trebui să-mi facă și cafeaua, dar adevărul este că omul ăsta poa’ să fie oriunde, lucrăm online, nu-l pun să facă nimic “acum, pe loc”, stabilim taskuri împreună pas cu pas, stabilim cât credem că durează, bla bla.

Testez, nu știu exact cum funcționează chestia asta.

Când? Am nevoie de acest om … ieri. Dar sunt dispus să îl găsesc și mâine, dacă e.

Cât? Am un buget exact pentru prima lună, de test. Dacă ar fi să descriu bugetul, e un fel de “side job” de om care are nevoie să facă un ban în plus, sau un sălăriel part-time.

Ideal ar fi la început să facem un mic plan de acțiune, discutăm pe el și vedem.

Habar n-am ce șanse am să existe acest om, dar, dacă există … hai cu un semn pe aici, pe mail, pe undeva!

Și am început să primesc mesaje. Multe. De la cunoscuți și necunoscuți.

Și-n prima clipă m-am super-speriat, căci mi-am dat seama că nu aveam un plan de “filtrare” al potențialilor “asistenți”.

Am vorbit vreo jumătate de oră cu vreo 10 oameni pe Facebook, pe mess, live, și așa am ajuns la concluzia că trebuie să creez câteva task-uri, să le dau celor care vor să lucreze cu mine, să le dau un deadline … and we take it from there.

Și-așa am făcut în ora ce-a urmat. Am făcut un mail mare cu exemple de taskuri din care i-am pus să-și aleagă unu.

Au fost apoi câteva zile în care mă întrebam dacă va respecta oare cineva deadline-ul. Și-n afară de o tipă care m-a anunțat că se retrage, toată lumea mi-a întors câte un e-mail cu cel puțin un task terminat.

De acolo a fost relativ ușor să sortez oamenii cu care vreau să am de-a face și oamenii cu care nu prea vreau să am de-a face.

80% = tipe.
20% = tipi.

80% = 20 de ani aprox.
20% = 30 de ani aprox.

Credeam că mă voi alege cu o tipă tânără, ceva studentă. Dar m-am înșelat, m-am ales cu un tip care nu mai e de mult la facultate.

Alex, tipul din poza de sus, a vrut să mă dea peste cap cu task-urile. Și a reușit, într-adevăr, să-mi atragă atenția.

Când l-am anunțat că-i alesul, eram în Anglia. Ne-am auzit la telefon și i-am zis că simt că-i challenging pentru mine felul lui de a fi și de a lucra, și tocmai de aia îl aleg.

Un soi de perfecționist, așa l-am perceput la început. Un om care se pregătește mult prea mult ca să facă, și rămâne blocat acolo… Așa judec eu oamenii, repede.

În fine, zilele astea s-a împlinit o lună și jumătate de când lucrăm împreună. Și efectele sunt mai ceva ca mersul la psihoterapeut.

Când am început să caut un om, credeam că o să-i dau “task”-uri. Dar… Cu Alex mi-am pus și-mi pun constant ordine în toată “viața profesională”. Am pornit de la planuri. Am pornit de la zero. I-am dat direcție și ne-am organizat.

Dacă eu credeam că-s organizat că-mi scriu totul, Alex e de zece ori mai organizat ca mine. Și, implicit, așa s-a făcut și ordine la mine.

Aș fi vrut să scriu “Ne vedem periodic”, dar adevărul este că până acum ne-am văzut de maxim cinci ori? Asta pentru că adesea n-am fost prin București.

Dar planul este să ne vedem periodic. Lucrăm și ne organizăm mult online pentru chestii specifice, dar mult mai faine sunt întâlnirile face2face, de brainstorming.

Cum se simte?

E genial să mă întrebe cineva cum mi-a mers întâlnirea X. Și chiar să aibă sens să-i răspund, ca el apoi să noteze dacă-i ceva important, haha.

E fain tare să-mi văd cele 4-5 proiecte “desenate” ba pe un perete, ba pe niște foi și apoi prin FreedCamp.

Îmi place de mor că nu am cum să mai amân chestiile pe care trebuie să le fac. N-am cum să-i ofer scuze lui Alex. Dacă mă întreabă: “De ce n-ai făcut asta?” și … n-am un motiv real… Ceva-i în neregulă cu mine.

Mi-am dat seama la psihoterapeut că aveam nevoie să-mi pun ordine în viața “mea” și-n partea “profesională” ca să am cum să fiu atent și la ceva mai romantic. Și, ironic, Alex are acum acest rol de “psihoterapeut profesional”.

Dacă până acum ziceam despre mine că “fac prea multe” și că d-aia nu reușesc să mă focusez…

Dacă până acum mai aveam zile în care mi se părea că sunt “stresat” pentru că trebuia să mă gândesc la X chestii deodată, să rețin, să-mi notez, să plănuiesc…

… Acum chiar nu am niciun stres. Doar acela de a avea bani să-l plătesc pe Alex. Care mă costă. Îl simt la buzunar. Dar dacă asta mă face să fiu mult mai productiv și mai fericit … it’s worth the money, right?

Iar Alex pare încă entuziasmat de ce se întâmplă. Nu știu ce-o să zică după ce-o să vadă rândurile astea… dar …

Dacă mi-ai fi zis acum un an că ar urma să-mi caut un asistent, așa cum am făcut acum, ți-aș fi zis că “niciodată”. Acum, însă, îs convins că e un mod deștept de a investi în mine.

Mulțam, Alexe!

Antreprenoriat

M-am “lansat” în fashion 😜

M-am lansat în fashion

Scuzați-mă, dar am nevoie să-mi rezum puțin viața-n scris.

M-am născut în Israel din părinți fugiți imediat după comunism.

S-au mutat “înapoi” în România cu mine și sor-mea, când eu aveam vreo 6-7 ani.

M-au dat la o școală privată, evreiască, în București.

Mi-au pus internet acasă și m-au încurajat să mă așez la calculator de mic copil. Așa că nu le-a fost prea mare mirarea când, în clasa a 9-a, am fost exmatriculat din cauza blogului ăsta, pe care scriam cu umor despre cum e la școală.

Prin clasa a 7-a făcusem prima sută de dolari din “internet”, când am făcut un site.

Prin a 10-a lucram part-time la o firmă de cosmetice, le făcusem și le întrețineam un shop-online.

Prin a 11-a m-am angajat într-o firmă de publicitate, tot part-time, după orele de la liceu. Atunci am cunoscut o tonă de oameni și am avut o “creștere” d-aia “spontană” în ceea ce s-ar numi “carierea mea profesională”.

Printr-a 12-a mi-am făcut sigur un site care promitea să facă livrări pe bicicletă în București în două ore. Și încă aveam jobul în agenție. Și aveam și un BAC de luat.

În timpul liber dezvoltam și un site de dezvoltare personală, prin care-mi povesteam “viața de antreprenor” și cu care reușeam să-mi vând și workshopuri de dezvoltare personală. Făceam “public speaking”.

Habar n-am de unde aveam atâta timp și energie. Dar mă uit în urmă și-l apreciez enorm pe Arielul din trecut. Al dracu energic. Kudos.

Dintre toate am rămas cel mai tare cu Tribul. Pe care l-am închis, fast-forward, prin 2016. Era ca o relație “toxică” de lungă durată, pe care eu nu prea reușeam s-o repar. Așa că mi-a picat cerul în cap și am scos cheile din contact, știind că asta ar rupe complet povestea vieții mele și părea că avea să doară. În fond, era ca un “copil” de-al meu, și-l ucideam.

M-am lansat în fashion

Și a durut, deși mi-am asumat și am zis că-i “ceea ce trebuie să fac”.

Un an și ceva am plutit aiurea profesional vorbind. Sau, în fine, depinde cum vrei să vezi “situația”. Am și “pescuit”. Am stat pe “bară” și am căutat oportunități la tot pasul:

1. Mi-am făcut acte în Anglia, unde-i mare parte din familia mea acum.

2. Mi-am deschis “ceva” shop-online prin Anglia și am “testat” terenul, cel puțin logistic, că bani n-am făcut.

3. Am fost în Barcelona și am trăit cu impresia că-s “de-al locului” vreme de o lună, dimineața și seara pe plajă, ziua pe străzi, cunoscând oameni, ochind oportunități de ce-aș putea “să mai fac cu viața mea”. :))

M-am lansat în fashion

Și toate astea mă aduc acum aici: final de 2017, m-am lansat în fashion.

Curieratul pe bicicletă se lega de mine prin “bicicletă”, că-s biciclist “cu vechime”.

Dar “fashion”-ul nu prea știu încă cum să-l leg. Biciclist fiind, n-am fost niciodată “prea” atent la cum mă îmbrac… Dar, odată cu vârsta, se pare că începe să-ți placă să ți-o arzi mai elegant.

M-am lansat în fashion

Weirdo

Povestea Weirdo, zisă rapid, sună cam așa:

Într-o zi mi-am zis că aș vrea să fac un onesie (o salopetă?) elegant. Aveam deja un onesie “de casă”, cu materiale groase, deloc elegant.

Ceva timp mai târziu am căutat o croitoreasă pe care s-o întreb dacă se poate face așa ceva, cât costă, ce naiba ar presupune etc.

Discuția a mers bine, așa că vreo săptămână mai târziu căutam materiale prin SamExpo. Numai bine, că-n anul meu de “plutire” am făcut și parte din povestea Pink Zipper și încă de atunci mă fascina oleacă căutatul de materiale faine.

Fast-forward spre 15 noiembrie 2017, primul meu prototip de onesie elegant ajunge acasă și-l pun pe mine și mă uit în oglindă și …

Arăta bine-bine!

În ziua aia, fix, plecam cu bunica în Anglia. Așa că am luat prototipul cu mine și l-am arătat cu orice ocazie am putut, cui am putut.

Povestea face să fi primit chiar și de la străini reacții de genul:

– “Ce cămașă mișto ai!”

– “Păi nu-i doar o cămașă, e un onesie, eu l-am făcut… în fine, nu l-am cusut eu …”

– “Wow, ce tare e!”

Zilele petrecute în Anglia pur și simplu mi-am construit un plan pe baza acestui prototip…

Așa că m-am întors în București cu scopul precis de a mai face câteva prototipuri și să lansez un site cu chestia asta.

M-am lansat în fashion

Atelierul cu care am făcut primul prototip mi-a zis pe 2 decembrie că nu mă poate ajuta cu un alt produs până în ianuarie. Bummer. Așa că am aflat că verișoara mea, Andra, are un atelier și ar putea să mă ajute.

Așa că am luat tot procesul de la capăt: materiale noi, mai multe zile în atelier, luat măsuri la câțiva prieteni (am învățat să iau măsuri), ales combinațiile de materiale, căutat oameni să facă pe modelele, mers cu “hai, vă rog” la 📷 Marina si Kev (care fac cele mai faine poze, fuckin’ay!) și …

M-am lansat în fashion

Și așa am ajuns în fashion. Cred.

Ieri am pus site-ul live și mi se pare că arată demențial. Și acum tot înainte, cu doamne-ajută.

Îmi amintesc perfect că prin 2010 a fost identic cu Tribul. Am făcut siteul într-o noapte, l-au văzut 10 oameni și aia a fost. Apoi m-am dus eu să trag de tot felul de magazine online să livreze cu noi. Îmi amintesc primele livrări, primele angajări, primele frustrări și primii bani, primul “succes”, creșterea …

Șapte ani mai târziu mă aștept să știu să fac “toată treaba asta” mult mai bine…

Rana deschisă

Cât “am plutit” după Tribul m-am surprins de mai multe ori fiind “afectat”. Ba chiar mi-au și zis diverși oameni că-s “fucked up” că am închis. Și, na, privind în urmă: nu era și firesc? Faci ceva șase ani, zi de zi, și apoi decizi să nu mai faci acel ceva. Schimbă tot, până adânc în tine, până la “valorile” pe care le aveai…

Într-adevăr, deși după Tribul tot am făcut “multe”, m-am implicat în de toate, cu toții, niciodată n-am simțit că am terminat de “cusut” rana aia deschisă, până acum.

În “Trello” aveam un board până acum vreo lună și îi ziceam “Noul Tribul”. Era un board plin cu tot felul de idei pe care să le încerc, în care să-mi găsesc “direcția”. Chestia aia mare de care să mă agăț, profesional vorbind.

A fost genial momentul când am șters “Noul Tribul” și am scris “Weirdo”.

M-am lansat în fashion

Mi-ar prinde bine…

Mi-ar prinde bine orice fel de feedback la Weirdo, la site, la poze, la produs, la comunicare, la orice.

Mi-ar prinde bine dacă cineva știe să-mi recomande influenceri de prin Anglia sau Spania care ar vrea să colaboreze cu mine, căci asta-i direcția în care vreau să merg.

Mi-ar prinde bine cam orice fel de ajutor și îi și foarte apreciat. :D

Ca planuri de viitor: am niște direcții de weirdos pentru tipe. Am niște idei și de tricouri simple. Aș vrea să vină cineva să te măsoare și să-ți trimit costumul acasă. Ehe… sunt multe.

Și mulțumiri

Când am făcut primul shooting photo pentru Weirdo a fost o nebunie.

Pur și simplu am chemat mai mulți oameni acasă la Dragoș, pe care nici nu-mi amintesc dacă l-am întrebat vreodată: “Bro, facem poze la tine acasă pentru prostiile astea de haine de care m-am apucat eu? Te rog?”

A fost așa, un moment “magic”. O adunătură de prieteni îmbrăcându-se cu prototipurile mele și pozând haotic la aparatul foto al Marinei.

Unii au început spontan să facă regia pozelor. Și din haos, efectiv haos, s-a făcut “ceva”.

Am apucat să filmez nebunia de acolo și mă bucur că am făcut asta. A doua zi m-am trezit si mi-am dat seamă cât de tare poate să fie că știu așa oameni faini în orașul ăsta. Am apreciat atât de mult ce s-a întâmplat atunci încât t-r-e-b-u-i-e să fac o expoziție foto în Barcelona cu pozele astea… It’s on ma’ todo list.

Deci, băi, mulțumesc mult de tot tuturor celor care m-au ascultat povestindu-le obsesiv de Weirdo, încă de pe vremea când nici n-avea nume, care mi-au zis că e “ceva acolo”, care m-au încurajat și ajutat… One love. <3

Antreprenoriat

Discriminare pozitivă pentru antreprenori

Discriminare pozitivă pentru antreprenori

Scriam zilele trecute că îmi displace uneori relația “de putere” dintre un business cu spinare, care funcționează, și unul nou, la început de drum. Spuneam că un business pus la punct poate și ar și trebui să ajute un alt business mai mic și mai nou să se pună la punct. Și nu să profite de el, să-l “mulgă”.

Îmi place să văd că în România, de câțiva ani, companiile mari iau tot mai în serios micii antreprenori. Deși până acum părea imposibil să ajungi la o companie mare și să-i ceri o mână de ajutor, acum companiile mari pur și simplu caută să ajute noii afaceriști. Asta-i minunat!

Telekom România a lansat chiar alaltăieri, 1 noiembrie, o ofertă de care aș fi avut mare nevoie acum câțiva ani, când aveam angajați pe cartelă. Era enervant să-și bage credit lunar, să le decontez creditul băgat, să-și activeze și dezactiveze extraopțiuni … dar era cea mai ieftină și sigură varianță. Mi-era teamă să-mi asum abonamente, chiar dacă ar fi fost mult mai profi.

Prin oferta “Freedom”, dedicată 100% antreprenorilor, Telekom România oferă comunicare mobilă nelimitată (cu 4G) și minute și sms-uri nelimitate, totul cu 5 euro pe lună. Inclus în pachet și 1.3 GB de date lunare în roaming în zona SEE.

Și ca lucrurile să fie cu adevărat șocante: abonamentele nu au o perioadă minimă contractuală și … Deci dispare și conceptul de taxă de reziliere.

Oferta-i o premieră în România și, probabil, o treabă interesantă și la nivel internațional. Precum ziceam, îmi place să cred că România este într-un punct foarte fain acum, în care se pun multe reflectoare pe antreprenori. Putem chiar să spunem că-i o discriminare pozitivă pentru antreprenori. Hehe… Ce moment bun să te apuci treabă… Asta ziceam și-n 2013 când îmi publicam cartea – pe care o poți downloada gratuit de aici.

Antreprenoriat

Trei lecții despre business

Trei lecții despre business

Cred că anul acesta s-au împlinit, fără să-mi dau seama, vreo șapte ani de când am început să cochetez (inconștient) cu antreprenoriatul. Mi-a luat vreo doi ani să înțeleg că ceea ce fac eu se numește “business” și pot să fiu numit antreprenor.

În fine, pe vremea aceea, în România, cuvântul “antreprenor” era “nou”. Era un pic tabu chiar, cred. Iar eu eram prea “copil” ca să fiu considerat de cei din jur (sau de mine) un “antreprenor”. Hehe…

Pe vremea aia erai maxim “afacerist” dacă încercai să ai propriul tău business. Și a fi “afacerist” venea, încă din denumire, cu niște conotații semi-negative cred.

Lăsând istoria la o parte, există trei lecții despre business pe care le-am învățat în anii ăștia și pe care mi le voi nota aici. Nu-s tocmai “lecții”, dar sunt lucruri pe care cred că este bine să le iei în considerare că să fii cât mai eficient atunci când îți vezi de business.

Desigur, probabil că astea-s “lecțiile” mele și experiențele mele, sunt sigur că sunt multe altele pe care urmează să le mai trăiesc. Dacă crezi că mă poți ajuta să facem schimb de experiență, zona de comentarii este friendly. :)

1. Nu poți face business singur

Am trecut prin perioada aia de “depresie-afaceristică” în care mi-am promis că de azi înainte voi face business DOAR singur. Eu cu mine. Dar nu durează mult și-ți dai seama că-i stupid și imposibil.

Asta ar presupune să-ți vinzi singur gogoși. Ceea ce-i fizic imposibil.

Orice business are la bază cel puțin două capete: tu și clientul tău. Și clienții uneori pot fi o binecuvântare sau iadul pe pământ.

Și oricum, pe lângă asta, cam orice business se bazează pe niște furnizori. Uneori sunt niște chinezi cu fabrici mari care vând ieftinături, alteori sunt niște parteneri de calitate care într-o bună zi nu mai au chef sau nu mai pot lucra cu tine.

Și, ca să n-o lungim, oricum aș “ramifica” eu oamenii din jurul unui business, indiferent ce roluri au acești oameni, cu toții sunt o-a-m-e-n-i. Cu care, oricum o dai, trebuie să reușești să ai o relație de câștig-câștig (win-win situation)… căci altfel lucrurile nu merg, se împut, totul pică.

Dacă nu ești capabil să ai relații ok cu oameni de toate felurile, cel mai probabil antreprenoriatul pur și simplu nu-i pentru tine. Totul se rezumă la un lanț imens de oameni de încredere.

2. De la egal la egal

Deși am avut multe “scandaluri” pe tema asta, eu cred că totul trebuie să se întâmple de la egal la egal. Și-n business, și-n viața amoroasă, și-n viața de zi cu zi, și-n viața de apoi și mereu.

Mi s-a zis de multe ori că de la egal la egal nu funcționează, nu e bine, e imposibil. Dar nu-s convins.

Eu cred că niciodată în business n-o să fie bine să pui chinta roială pe masă, chiar dacă o ai în mână.

Ipotetic vorbind, eu am o afacere mică, la început de drum. Ca s-o fac să meargă am nevoie de tot felul de parteneriate cu alte afaceri care, ipotetic vorbind, deja merg mai bine.

“Chinta roială” nu-i la mine în mână, este la “ceilalți”, și cu toții știm asta – și eu, și ei. Cu toate astea, atuurile celor ce mă pot ajuta ar trebui să fie folosite ca să cresc, în parteneriat, nu ca să mă sufoce, nu ca să mă stoarcă de bani, nu ca să mă îngrădească de libertăți și nu ca să mă oblige la tot felul de “cantități” minime, astfel punând presiune pe mine.

Da, pot să înțeleg că anumite business-uri nu vor să lucreze cu mine pentru că-s prea mic. Atunci mai bine să nu lucreze cu mine, decât să îmi facă mai mult rău. Desigur că-i nevoie de un echilibru între “a mulge de bani” și a ajuta un business să crească, bazându-te pe faptul că astfel creșterea este “în tandem”.

Îmi place să cred că pe termen lung o “chintă roială” trebuie ținută în mână și folosită pentru binele tuturor, nu pusă pe masă de la bun început. Asta-i ușor de făcut și cred cu tărie că aduce beneficii doar pe termen scurt.

În esență, cred că am învățat că trebuie să lucrez cu cine vede valoare în colaborare pe termen lung, ajutându-mă să-l ajut și ajutându-l la rândul meu să mă ajute. De la egal la egal. Știu, pentru mulți sună utopic. Dar nu cred că este. Nici după mai multe business-uri omorâte și după mai multe certuri decât mi-aș fi putut imagina că voi avea, eu fiind încă din școala generală acel copil “împăciuitor”. Cred că e important să ne alegem partenerii cu grijă, mai ales dacă-i vorba de furnizori: preț corect de ambele părți, fără obligații absurde sau taxe inutile. Cred că la bază trebuie să existe un respect și o încredere reciprocă.

Nu te pune niciodată deasupra unui partener. Și nu te pun nici sub. Egal. Mereu.

3. Nu renunța la calitate niciodată

Toată viața am ținut la calitatea lucrurilor pe care le fac. Dacă fac ceva fără să-mi pese, atunci mai bine nu fac. Eu îmi fac mie rău dacă fac ceva cu indiferență…

Cu toate astea, având un business, te trezești uneori forțat cu ușa.

Prin 2012 aveam un business foarte mic și, printr-o minune, am primit un apel telefonic de la cineva ce părea a fi un viitor client gigant. Mi-ar fi înzecit afacerea.

După o întâlnire preliminară care a mers bine, cu doi angajați la costum, veniți din alt oraș, am avut o întâlnire la un hotel vizavi de Otopeni cu proprietarul viitoarei fabrici, un american. Îmi amintesc acum cum a decurs totul și zici că am trăit o altă viață, un alt film.

Întâlnirea aia a mers perfect. L-am impresionat pe tip cu engleza mea de calitate (nu mă laud, dar sigur a contat) și cu valorile pe care părea că le am. Ofeream calitate, clar. Aveam dovezi că pot face bine ce fac deja, dar la o scară mai mare.

Lucrurile au început mai încet decât zicea pronosticul făcut de american, dar asta n-a fost neapărat o problemă. Problema a intervenit atunci când, după ce mi-am mai angajat oameni, după ce mi-am crescut afacerea pe baza lor, au pus piciorul în prag și au zis: “Fie dai prețul mai jos cu X la sută, fie suntem nevoiți să lucrăm cu altcineva.”

Aia a fost chinta roială de care ziceam mai sus. Și m-am speriat. Și am zis “Bine.”

Și a fost rău. Rău-rău-rău. Și n-a fost vina lor, a fost vina mea, că n-am gândit limpede, că am crezut că e mai bine să fiu plătit prost și să țin calitatea sus, omițând faptul că plata proastă, în timp, șubrezește totul de la rădăcină…

Ceea ce părea a fi o binecuvântare s-a transformat într-o groază de probleme.

Eu n-am renunțat atunci la calitate, dar am acceptat un preț, forțat cumva, care nu putea susține calitatea pe care o ofeream. Așa a picat totul: și calitatea, și plata.

În loc de concluzie

Cred că cel mai important este să rețin, căci adesea cred că uit, că tot ce se întâmplă este “meritul”, dar și “responsabilitatea” și “vina” mea.

E ușor să arunci vina pe un client, pe un furnizor, pe un angajat și chiar și pe un partener. Nu poți să faci business singur, dar cu toate astea când ai un business, tu ești ultimul zid de apărare. Pe tine pică toată responsabilitatea. Și dacă n-o simți așa, atunci rupe-te. :)

Probabil că deloc întâmplător azi mi-a apărut random în YouTube piesa asta din care țin morțiș să notez aici următoarele cuvinte ale lui Pleșu:

“Toată lumea vrea succes. Am observat, însă, pe bază de experiență, că cei care sunt obsedați de tema succesului de obicei ratează. Sau chiar când îl au sunt nefericiți. De unde rezultă că este ceva în reprezentarea noastră despre succes care nu-i integral satisfăcător. Chiar când ai succes, îți dai seama că ai o mulțime de alte motive să nu fii integral fericit. Aș spune mai întâi că trebuie să ne ferim să identificăm succesul cu fericirea.”

Antreprenoriat

Crowdfunding în România

S-au făcut deja patru ani de când am făcut prima mea campanie de crowdfunding în România. Era pentru cartea mea. Am cerut două mii de lei cu frică și i-am primit în 24 de ore. Am impresia că a fost prima campanie de crowdfunding din România finanțată în 24 de ore. Dar în 2013 erau alte vremuri.

Acum campaniile de crowdfunding în România au devenit o semi-normalitate, și-mi place super-mult chestia asta.

E cel mai simplu mod de a-ți testa produsul sau serivciu. E cel mai simplu mod de a îți lansa apoi afacerea, după o campanie.

Până acum era greu să scoți bani de la români online, și-n avans! Acum devine ceva firesc și, parcă, totodată și mișto.

Luna trecută am pus umărul la două campanii de crowdfunding: una încă nu s-a lansat, dar e în colaborare cu Hyperliteratura, și a doua este campania Mariei – Colorful Mind, Life Planner pentru oameni creativi.

Când zic că am pus umărul mă refer la faptul că am făcut video-ul și am dat sfaturi fără să-mi fie cerute, haha.

Aici e campania Mariei, pe jumătate finanțată deja, și videoul aferent:

Antreprenoriat

De ce s-a închis Tribul?

Tânăru', Matincă, Dinu Cătălin și eu după o competiție biciclistică (vara 2014 cred)

Tânăru’, Matincă, Dinu Cătălin și eu după o competiție biciclistică (vara 2014 cred)

Ieri a fost prima zi în care Tribul n-a funcționat și nici măcar n-a fost zi de vacanță. Asta pentru că Tribul s-a închis și ieri a fost prima zi după ani de activitate în care Tribul n-a funcționat.

În postarea asta, de care tot încerc să mă apuc de câteva zile și tot nu reușesc, o să fac un rezumat al nașterii Tribului și a finalului Tribului, cel puțin sub forma aceea, pe care o știam.

Începutul

Am început Tribul într-o noapte, prin 2010 (aveam 19 ani), undeva spre finalul verii. Începusem să merg cu bicicleta foarte mult prin București (inclusiv până la liceu și înapoi acasă) și știam că pot să fac un ban cinstit din curierat pe bicicletă. Descoperisem pe YouTube tot felul de documentare despre curierii din New York și eram fascinat.

Tot în perioada aia am citit despre conceptul de “social business” – adică un business al cărui scop nu-i profitul, ci rezolvarea unei probleme sociale. Iar problema Bucureștiului în 2010 era aceeași: mașinile sufocau orașul din toate punctele de vedere.

Noaptea aceea am cumpărat numele de domeniu www.Tribul.eu și am instalat un WordPress. Apoi am făcut în Photoshop un logo, așa cum am știut.

Primul logo Tribul
Primul logo Tribul, făcut în noaptea aceea …

Pe la 3 dimineața decideam prețul per livrare fără să iau în calcul taxele la stat pentru că nu știam cum se calculează și nici nu-mi păsa. Eram entuziasmat ca naiba. Voiam să fiu ieftin ca să am clienți. Voiam să fac treabă, de altceva nu-mi păsa…

La 7 dimineața maică-mea s-a trezit și s-a dus să-si facă o cafea. Petreceam diminețile cu mama pe vremea aia… pe cât puteam.

Am ieșit super-entuziasmat din camera mea (sufrageria casei în care locuiam cu mama, tata și cele două surori pe vremea aia) și i-am zis că n-am dormit deloc. I-am arătat apoi de ce. Și n-am impresionat. M-a certat atunci că n-am dormit. :)

Tribul a început la finalul lui 2010 (uite o postare din 27 noiembrie 2010). Eram singur. N-aveam nici măcar un PFA sau un SRL în spate. Știam că vreau să fac livrări pe biclă ca să salvez orașul și ca să fac și un ban cinstit. Când am încercat să-mi fac un PFA ca să fac “curierat pe bicicletă” am fost refuzat de statul român pe motiv că am nevoie de carnet de conducere. În fine.

Când a venit iarna dintre 2010 și 2011 am oprit Tribul. Cumva eram mulțumit că “se poate” și nu-mi doream mai mult. Dar m-a sunat Alma de la MioBio.ro, primul nostru client oficial, undeva prin februarie 2011, și m-a întrebat când “revenim”. Atunci m-am motivat teribibil să duc Tribul mai departe. Și asta am făcut. Uite aici ce scriam atunci, mai 2011.

Așă arătam în iunie 2011, luna în care Tribul a început "oficial" să funcționeze. De atunci, iunie 2011, nu s-a oprit până acum, mai 2016... Sursă poză - Zoso.

Așă arătam în iunie 2011, luna în care Tribul a început “oficial” să funcționeze. De atunci, iunie 2011, nu s-a oprit până acum, mai 2016… (ps: pana roșie o purtam la mână, era “semnul” curierilor Tribul atunci) Sursă poză – Zoso.

Fast-forward câțiva ani de pasiune și renunțarea la unicul job pe care l-am avut vreodată (într-o agenție de publicitate) ca să mă concentrez 100% pe Tribul … și bine ați venit în 2014.

Mijlocul

Până în 2014 am lucrat sub Asociația MaiMultVerde care a fost de acord să mă ia sub aripa sa.

În 2014, însă, am reușit, cu ajutorul unui om care a crezut foarte mult în mine (și despre care foarte puțini oameni știu – și nu-mi dau seama dacă-i bine sau rău … dar mereu voi aprecia ajutorul și implicarea sa), să deschid un ONG pe numele meu: Asociația Tribul îi zice.

Eu n-aveam banii necesari să fac asta. În 3 ani de activitate serioasă a Tribului nu reușisem să pun bani deoparte sau să fac “afacerea” să fie 100% sustenabilă. Dar să explic de ce…

Pentru mine era important să plătesc tot ce era de plătit. Și erau multe lucruri de plătit: în primul rând curierii și apoi alte costuri. Și le acopeream cu bine. Lunar rămâneau niște bani pe lângă. Puțini. Uneori 100 de lei. Alteori 500. Ceva mai târziu vreo 1000 …

Niciodată nu m-am plătit pe mine pentru că mereu am reușit să îmi câștig banii de chirie și mâncare din altceva: și anume din blogging sau alte proiecte de freelance.

Iar ca să-mi ofer un “salariu” de 1000 lei lunar, trebuia să mai dau statului lunar 700 de lei, aproximativ. Și preferam să nu fac asta. Pentru că nu aveam nevoie de acel salariu. Preferam să las banii în asociație ca să facem tricouri, genți sau alte chestii…

În 2015 lucrurile erau deja așezate și relativ stabile: curieri cu vechime, experiență de lucru, eram (sau încă suntem) cunoscuți … aproape zilnic aveam întâlniri de new-business. Zilnic aveam 2 mailuri și 2 telefoane, cel puțin, cu cereri de ofertă.

Din 2010 și până în 2015 eu am devenit mascota Tribului și Tribul a devenit, într-o mare parte, definiția vieții mele.

Anul acesta, 2016, Tribul a continuat să meargă bine, să crească, să aibă clienți noi, să facă o treabă bună.

Eu, pe parcursul anilor, m-am lovit de tot felul de treburi de care se lovesc antreprenorii: probleme cu clienți, cu angajați, cu statul, cu banca, cu orice.

Aveam zile în care îmi venea să plâng. Dar totodată aveam zile în care eram fericit și apreciam viața și mă uitam în urmă și vedeam că “am reușit” să pun pe picioare acel proiect la care visam …

Nimic nu mă “lovea” atât de tare încât să iau în serios renunțărea la Tribul … După o noapte-două de cugetare eram gata să duc “lupta” mai departe, să fac Tribul mai bun, să încerc constant să schimb Bucureștiul. Amintesc: Tribul este și a fost mereu un ONG care, mai presus de a-mi aduce mie bani (lucru ce chiar nu s-a întâmplat, din păcate, poate pentru că-s un afacerist prost), avea rolul de a face o schimbare în această societate.

Finalul

În Vinerea Mare, fix înainte de 1 mai 2016, pe la ora 11, am primit un telefon de la doamna Mariana, dispecera noastră.

Era o zi aglomerată, cu foarte multe livrări, și aveam deja un curier ce-și luase liber și ne lăsase în fault. Aveam multă treabă, dar asta înseamnă comisioane mari … deci eram ‘veseli’ – mai ales că urma o mică vacanță de Paște.

“Axelanti a avut un accident. Nu poate să mai livreze. Are multe colete la el.”, mi-a zis doamna Mariana.

În anii ăștia de curierat pe bicicletă eu am avut accidente, dar niciodată grave. Și angajații mei și prietenii mei au avut accidente … dar n-aș putea să spun că au fost grave. N-au fost grave-grave.

M-am speriat puțin, desigur, dar am fost asigurat că este “Ok”.

Îl luase SMURD-ul. Nasul era spart.

După ce m-am asigurat că totul este în regulă, am făcut ce cred că ar face orice antreprenor: m-am echipat și m-am dus să ajut echipa ca să nu îmi bat joc de clienți. Am ieșit și am livrat. N-aveam ce să fac altceva.

Fast-forward, că am obiceiul să mă pierd prin detalii, accidentul curierului nostru a fost considerat “Accident de muncă“.

Și de aici lucrurile s-au dus într-o direcție greșită.

Am ajuns la ITM (Institutul Teritorial de Muncă), la secția de poliție din zona locului în care a avut loc accidentul și în tot felul de alte locuri ale “Statului”. Și mi s-a dat în cap iar și iar și iar și iar. Și mi s-a dat și pe merit: căci ca “Președintele Asociației Tribul” aveam anumite responsabilitați și obligații despre care, din păcate, chiar nu știam. Tind să cred că nu-s singurul “mic antreprenor” care are probleme imense de informare când vine vorba de acte, birocrație, tot felul.

M-am trezit brusc în mijlocul unei situații deloc drăguțe. M-am “trezit” la realitate și mi-am dat seama că toți “curierii mei” sunt sub responsabilitatea mea și că dacă vreodată unul din ei rămâne lat, eu mă trezesc destul de repede într-un arest preventiv, probabil.

În viață am învățat să-mi asum lucruri. Uneori ne asumăm lucruri orbește. Cum făcusem eu.

Alteori ne asumăm conștient.

Primele două săptămâni după accident au fost urâte. Mă străduiam să înțeleg în ce naiba am intrat și cum pot să ies… cum pot să repar… ceva ce nu-s sigur că am greșit eu.

Accidentul curierului s-a întâmplat în Parcul Tineretului într-o groapă. Curierul a luat groapa și i s-a rupt pipa, care ține ghidonul. A rămas cu ghidonul în mână și și-a spart față. Dur. Dureros. Singur, într-un parc, cu o groapă …

În cele două săptămâni am fost, să zicem, deprimat. Pentru că pe zi ce trecea conștientizam că Tribul nu era tocmai “un trib care voia să salveze Bucureștiul”, ci era un monstru care-mi scăpase de sub control și care mă băga în căcat. Vorbesc metaforic pentru că-i mai ușor așa.

M-am gândit mult

M-am gândit mult dacă vreau să-mi mai asum toată treaba asta având în vedere că energia mea este, predominant, oferită acestui monstru… care, culmea, nici măcar nu reușește să mă plătească.

Nu, nu, nu zic că-i vina business-ului meu că nu mă plătește, nu-s nebun. E vina mea. Eu n-am reușit să fac treaba asta să meargă perfect. Dar adevărul este că niciodată n-am încercat cu adevărat, pentru că n-am fost motivat de banii pe care aș fi putut să-i fac din Trib (am mai scris despre asta aici), ci am fost mereu motivat de “schimbarea” pe care o poate produce Tribul meu. De conceptul Tribului. De transformarea orașului meu într-un oraș mai bun, mai curat, mai frumos …

Am avut două întâlniri cu oamenii “de bază” ai Tribului (adică curierii, doamna dispecer și omul care m-a ajutat pe partea financiar-contabilă-whatever). Le-am explicat prin ce trec, ce simt, cum văd situația și că simt că nu pot să-mi mai asum ceva ce îmi face rău, deși, prin definiție, este Tribul acela pe care mereu mi l-am dorit. Ambele întâlniri au concluzionat în: “Hai totuși să încercăm să redresăm situația, să ridicăm prețurile, să facem totul să meargă mai bine…” Oamenii din spatele Tribul au fost “optimiști”. Au tras de mine să nu renunț.

Din păcate, odată ce-am “conștientizat monstrul”, n-am mai putut să văd viitorul luminos …

Am avut întâlniri cu mai mulți oameni, dintre care și clienți ai Tribului. N-a existat om care să-mi zică: “Ariel, da, ai dreptate, renunță la proiect, te ucide, îți face rău…” Toți mi-au zis că sunt fraier și trebuie să merg mai departe… Toți. Toți. Nimeni nu mi-a zis că mă înțelege cu adevărat.

Și când toți îți zic că ești prost, începi să crezi că, bă, ești prost.

Așa că am stat “cuminte”. Am încercat să gândesc o strategie, să pun pe hârtie, să-mi imaginez ce înseamnă în timp, în bani, în oameni, în orice.

Dar problemele se țineau lanț în tot acest timp. Fiecare zi lucrătoare era o zi în care monstrul era încă scăpat de sub control. Luna mai, după accident, a fost un haos intern de neimaginat – în mare pentru că eu, omul care “închega” totul”, era plecat cu capul în lumea depresiilor probabil.

Eram foarte afectat. Nu puteam să fac nimic pentru că constant era ceva ce nu mergea ok și-mi necesita atenția. Și totul mergea din rău în mai rău…

Am închis Tribul

Așa că, într-o zi, pe 26 mai seara, am anunțat curierii că nu mai pot. Deși tot discutasem despre faptul că încercăm să ridicăm prețurile, că reparăm ce-i de reparat, că facem ce-i de făcut… (erau câteva “schimbări” pe care le consideram necesare)

“Let go or be dragged.” îmi tot venea în cap.

De 27 de zile Tribul îmi făcea rău, zilnic. Chiar dacă mi-a făcut bine ani de zile… pus totul în balanță, totul se ducea într-o direcție nasoală.

De ce s-a închis Tribul? nu este o întrebare la care pot să răspund doar cu o propoziție sau o frază.

Am tras linie. Pentru că … asta am simțit, așa mi-a zis instinctul, așa am decis după ce-am discutat cu mulți oameni și după ce-am cugetat foarte mult.

Sunt sigur că textul ăsta este o fărâmă de explicație. Cred că unele chestii chiar nu pot fi explicate.

N-am închis de nebun.

Am închis pentru că nu mai vedeam nimic pozitiv.

Am închis pentru că am pierdut controlul și am simțit că nu vreau să mai încerc să “dresez monstrul”.

Am închis pentru că nu am reușit în atâția ani să fac treaba asta să meargă pe cât de bine ar fi trebuit, dar pe cât de bine nu mi-am dorit cu adevărat (financiar vorbind). Ce ciudat… nu?

Am închis pentru că nu mai vreau să-mi asum ce este de asumat.

Am închis pentru că am simțit. Pentru că mi s-a luat de birocrație și buchete de flori și cutii cu bomboane…

Am închis pentru că simțeam că dacă nu închid sunt un mare ipocrit care luptă pentru o schimbare, dar pentru a duce lupta mai departe trebuie să fac parte dintr-un rahat de sistem corupt…

Sunt un ipocrit și dacă închid și nu mai “lupt”. Știu. Dar prefer să fiu genul ăsta de ipocrit după ce am băgat mai multe fise.

Și colac peste pupăză…

Urmează să primim o amendă care, cică, legal … este între 4 mii și 10 mii de lei. Nu știu din ce bani o voi achita, dar o voi achita. Sunt șanse mari ca pe lângă amenda asta să mai primesc câteva amenzi pentru că n-am știut că trebuia să anunț acest “Accident de muncă” într-un anume termen foarte scurt. Și pentru că nu știam să fac un dosar de caz. Și pentru că și pentru că și pentru că … dar mai ales pentru că nu știam că trebuie să merg cu bomboane. Acum plătesc pe cineva și face asta pentru mine. Doamne, ce trist…

N-are sens să încep să explic cum nimeni nu te poate ajuta pe partea birocratică, cum este foarte greu să te informezi și cum totul e cu fundul în sus în zona asta. Sunt sigur că știm cu toții. Măcar cei care au încercat să-și facă un ONG, un SRL, un ceva … ar trebui să știe.

Colac peste pupăză, acum 2 zile am aflat că curierul accidentat încearcă, cum poate, să mai stoarcă niște bani cerând concediu de odihnă și preaviz, în contextul în care Tribul funcționa pe comisioane și în contextul în care a fost cu noi la masa la toate întâlnirile. Asta mă jignește teribil. Dar teribil.

Hei, Axelanti, man up, este penibil să nu-mi răspunzi la telefon. Îți dăm ce concediu vrei, e ok, dar comunicarea este cheia. :)

Iar în tot acest timp trebuie să recunosc că anii mei de “luptă” pentru un București mai frumos m-au obosit, m-au rănit, m-au costat timp și bani … și simt că vreau o pauză și o viață mai bună.

Vreau să plec, cred.

În liceu colegii îmi spuneau că se duc la facultate în Anglia și le ziceam că-s fraieri, că “oportunitatea” reală este aici… că trebuie să facem ceva frumos aici, că se poate, că nu e imposibil, că este “ușor” să pleci …

Și am crezut cu tărie fraza de mai sus până acum vreo 2-3-4 luni.

Tot mai des încep să îmi doresc o calitate de viață mai bună pentru mine.

Tot mai des mă gândesc că dacă stau aici, în timp ce pot pleca spre o viață mai bună, îmi bat joc de mine.

Și faptul că maică-mea s-a mutat în vara lui 2015 în Anglia știind doar engleză de baltă și acum este bine-merci, fericită, și o ia și pe sora mea cea mică la școală acolo … mă motivează teribil să plec de aici, să merg acolo, să le ajut, să fiu cu ele.

Vreau să plec, cred. Pentru că de prin liceu am început să “militez” pentru schimbarea în bine a mediului meu înconjurător și, printre multe mici victorii, anul acesta mi-am luat “cea mai mare înfrângere”. Bine, o înfrângere pe care, de fapt, o accept. :)

Dar sunt împăcat…

Zilele astea am fost întrebat de foarte mulți oameni dacă sunt “ok”. Merci de întrebări, SMS-uri, telefoane – au fost multe, ca de ziua mea, și apreciez asta. Scuze că n-am răspuns tuturor.

Sunt împăcat cu închiderea asta. Sunt împăcat cu impactul pozitiv pe care l-a avut Tribul asupra Bucureștiului. Sunt împăcat cu cei 6 ani investiți într-un proiect pe care la început puteam doar să mi-l imaginez. Sunt foarte mulțumit de tot ce am învățat în anii ăștia ce cred că au cântărit cât facultatea aia pe care am refuzat s-o fac imediat după liceu… sau poate chiar mai mult.

Cred că este firesc ca uneori să ne schimbăm traiectoria în viață. Eu asta fac acum. Și chiar sunt împăcat.

Nu simt că “omor” Tribul. Am încercat să-l “dau mai departe”. A fost primul meu gând atunci când m-am decis că trebuie să mă rup. N-am reușit să-l “dau mai departe”. Asta este.

Întrebări primite / auzite în perioada asta

–> Merge curieratul pe bicicletă în București? (ca business)

Da. Merge. E multă muncă … și e o muncă grea ca naiba – mai ales pentru curieri. Dar merge. Ca dovadă: în anii ăștia s-au deschis constant firme noi de curierat pe bicicletă. Suntem prieteni cu toții. Îi recomand pe cei de la Kyklos, Sinapseria sau Curierix cu drag.

Dar nu-i genul de business în care eu m-aș băga doar “ca business”. Drive-ul meu a fost unul al schimbării, al unui București schimbat, frumos… N-aș face asta pentru bani.

–> De ce nu vinzi Tribul?

Am primit întrebarea asta de muuuulte ori. Am primit și întrebarea: “Pot să cumpăr Tribul de la tine? Vrei să bem o cafea?”

Zilele trecute am băut câteva cafele de genul ăsta… Dar problema este că, în cifre, Tribul a fost genul de business care n-a “produs” pentru profit. Deși totul poate fi “schimbat” intern, în momentul de față Tribul n-ar fi prea profitabil pentru cine l-ar cumpăra. Totodată, conceptul Tribului este unul care, mă repet iar, nu se bazează pe profit. Tribul fără acest concept în spate moare.

Totodată: prefer să îmi omor singur copilul decât să-l dau pe mână altuia să-l omoare… :(

Toate ‘cafelele business’ avute s-au terminat fără o vânzare, și asta mă bucură … :)

–> Nu-ți pasă de angajații tăi?

Culmea este că îmi pasă și mi-a păsat mereu. În general, jobul de curier este unul foarte prost plătit. Este considerată muncă de jos. Mulți oameni de afaceri cu care am discutat mi-au zis că nu așa se face un business – și anume plătindu-i pe curieri așa bine, haha. Dar Tribul mereu a pus curierii pe primul loc pentru că mereu mi-am zis că dacă angajatul nu-i mulțumit/fericit, atunci totul merge prost.

Unii dintre ei renunță la cariera de curier odată cu închiderea Tribului, unii iau o vacanță și apoi se gândesc să facă treabă solo (pentru că au rămas cu multe contacte, foști clienți etc.) … Iar doamna Mariana, din păcate, chiar își caută un job și mă roagă s-o ajut. Și chiar încerc s-o ajut să-și găsească ceva. (dacă cineva are o idee, please help!)

Mereu am fost 100% transparent cu angajații. Uneori prea transparent and it backfired on me. :)

–> Ce vei face de acum înainte?

Nu știu, n-am un plan, tot ce s-a întâmplat în ultimele 30-40 de zile este absolut spontan și neplanificat.

Dar, precum ziceam mai sus, mă gândesc foarte-foarte-foarte serios să îmi ajut familia care pare că se mută treptat în Anglia. Cu toate astea Bucureștiul va rămâne “casa”, atât fizic, cât și metaforic, sufletește. Iar eu sper să călătoresc tot mai mult, în general.

Sunt foarte multe lucruri de făcut. Sunt entuziasmat de faptul că, odată ce toată închiderea Tribului trece, odată ce trece partea cu amenda bla bla, voi avea brusc mult “timp liber”.

Mulțumesc.

Din 2010, din prima clipă a ideii din capul meu, și până azi (și probabil până la final) am fost constant ajutat de foarte mulți oameni. Tuturor acestor oameni le sunt dator și foarte recunoscător. Aș face o enumerare și aș da link-uri, dar mi-ar fi imposibil să-i scriu pe toți și aș da-o-n bară …

Oricum, ca idee, vreau să menționez în mod special câțiva oameni: mama (care după un punct m-a susținut enorm de mult), tata (care, de fapt, a fost primul curier oficial al Tribului în afară de mine), Camelia (primul contabil care mi-a zis că “nu este imposibil” să fac ceea ce vreau să fac), Andrei (care ne-a făcut geniala platformă SALT într-o noapte și ne-a donat-o), Călin (primul curier care a făcut într-o lună comisioane de 1000 lei salariu), Levi, Turific Bogdan, Lucu, Cătălin, Tânăru’ și Mariana, Matincă, Lulutu, Bolba, Alex Petru, vai de capul meu ce prostie am făcut că am început să vă enumăr… Sunteți enorm de mulți oameni și … vă mulțumesc sincer.

*nu luați personal faptul că nu vă apare numele aici, este o nebunie, cred că fiecare dintre voi simte sau știe dacă ar fi trebuit să fie aici căci probabil v-am mulțumit face2face de-a lungul timpului…*

Mulțumesc oricărui om care a rezonat cu ideea Tribului, care a purtat un tricou Tribul, care a purtat o geantă Tribul, care mi-a cerut un sticker sau un flyer cu Tribul, care a dat un share … care ne-a recomandat sau chiar și folosit. Cu bune și rele … oricui și fiecăruia.

Peste ani voi citi textul ăsta și … o să râd.

“Tot nu mi-este clar de ce închizi…”

“Tot nu mi-este clar de ce închizi…” sau “Ești un fraier că închizi…” sau “Totuși, mai am eu o întrebare!” sau orice alt gând de genul ăsta-i apreciat și voi încerca să răspund frumos și argumentat și transparent… căci ăsta am fost și ăsta sunt. Sunt de găsit pe Facebook sau e-mail sau pe străzile Bucureștiului (încă).

Uite-mă și pe video. :)

Antreprenoriat

Oportunitate pentru antreprenori în imobiliare

Oportunitate pentru antreprenori în imobiliare

Foarte curând, în decembrie, se împlinește un an de când m-am mutat în casă nouă. Știu că m-am chinuit mult să găsesc apartamentul în care să zic: “Gata, mă mut aici!”

Așa i-am zis proprietarului și agentului imobiliar… în față… la vreo 5 minute după ce am intrat în apartament și am aruncat câteva priviri atente.

Simțeam că, dacă nu mă mișc repede, pierd un apartament cum rar găsești.

Și nu, nu cred că apartamentul în care m-am mutat este incredibil de frumos și modern… E loc de mult mai bine. Dar știu cât de greu a fost să găsesc ceva decent, cu care să rezonez într-o oarecare măsură, ceva care să nu fie în paragină…

M-am mișcat repede. 10 minute mai târziu eram cu proprietarul în mașină, mă ducea la bancă. Am scos atunci cea mai mare sumă de la un bancomat vreodată. Prima chirie. A doua chirie. Și încă jumătate de chirie pentru agent.

O groază de bani.

30 de minute mai târziu aveam cheile.

O săptămână am stat acasă, la ai mei… mă tot gândeam cum naiba să fac să mut tot ce am de mutat. În fine, detalii.

Ideea este că este greu să găsești apartamente faine în București și oameni care să-și dea interesul.

Proprietarii sunt rareori implicați și interesați, iar agenții sunt ca taximetriștii – adesea “ciupesc”. Desigur, există și taximetriști faini, care ascultă muzică clasică… și există și agenți imobiliari mișto. Eu am cunoscut momentan doar agenți imobiliari care voiau ciupeală.

Piața locală-i varză. E haos. E mult loc de creștere și organizare și calitate. Calitate nu în ofertă, neapărat, cât în servicii oferite.

Ieri dimineață am fost la o conferință de presă. Chiar ziceam asta în vlogul de ieri.

Pe scurt: ERA Imobiliare intră pe piața din România. Ceea ce reprezintă o oportunitate pentru antreprenori în imobiliare.


În detaliu: ERA Imobiliare a fost înființată în Statele Unite în 1971. În Europa, ERA a lucrat cu startup-uri momentan în 14 piețe europene în ultimii 20 de ani. Acum au peste 1100 de birouri în toată Europa și peste 6000 de “agenți imobiliari”. Plus 20% cotă de piață. Deci, altfel zis, au o experiență vastă – peste 44 de ani.

Oportunitatea…

Acum ERA Imobiliare caută start-up-uri sau companii cu vechime locale ce vor să se “afilieze”. Ei oferă acces la instrumente de marketing, educație, tehnologie, consultanță și alte cuvinte pompoase și afaceristice celor care lucrează deja în domeniul imobiliar sau care vor să devină antreprenori în acest domeniu.

Am mai cunoscut tineri “freelanceri” care în timpul liber fac pe agenții imobiliari. Ei ar putea să ducă acest mic business la un alt nivel prin această afiliere. Mi se pare o oportunitate tare bună pentru tineri.

Pentru început se dorește inființarea a 100 de agenții francizate.

Detalii despre franciza ERA se găsesc aici. Recomand.

L-am cunoscut personal pe Valentin Krastev, omul ce va coordona deschiderea și expansiunea ERA în România. Îi din țara vecină cu noi la sud, dar spune că foarte curând va învăța limba română. Ceea ce mi se pare de apreciat. Dacă cineva crede că l-ar ajuta să fie pus în contact cu Valentin, mă ofer să ajut. :)

Câteva informații interesante

Bucureștiul este piața imobiliară cea mai importantă din România. Prețurile, în perioada de vârf (2008), au fost de 2300 euro pe metru pătrat – în medie.

Acum, însă, oscilează în jurul a 1000 de euro pe metru pătrat.

În România (2014) au avut loc aproximativ 824 de mii de tranzacții imobiliare.

Prețul mediu al unui apartament construit după 1977 (două camere) este de 59.700 euro – București, octombrie 2015.

Iar în prima jumătate a lui 2015 prețurile caselor din centrul Capitalei au crescut cu 3% de la an la an, în timp ce prețurile din zonele periferice au scăzut cu aproximativ 4%.

În România procentul “de proprietate” este de 96% – ceea ce înseamnă că suntem “în top” în Europa. Deținem multe proprietăți.

Și ceva fără nicio legătură: 50% din populația Turciei are sub 25 de ani.

Antreprenoriat

Comunicați, nu mai încurcați!

Comunicați, nu mai încurcați!

To-do list-ul meu scris pe mână când livram pe bicicletă. Sursă

Treaba-i foarte simplă: noi la Tribul facem curierat pe bicicletă.

Un client are ceva de dus din punctul X în punctul Y și ne sună, ne dă toate datele sale și noi îi spunem că durează două ore să ridicăm comanda din X și s-o ducem în Y.

Uneori cele două ore sunt mai scurte, alteori sunt mai lungi … dar, în mare, în medie, sunt două ore.

DAR UNEORI s-a întâmplat să gafăm și să clacăm și să învățăm din greșeală.

Cum am gafat? Uite așa: un client ne-a sunat, i-am preluat comanda și i-am spus că durează două ore.

Odată ajunsă în sistemul nostru, unul dintre curierii tribului trebuie să-și asume responsabilitatea peste livrare. Când un curier își asuma livrarea, ceilalți curieri nu mai “văd” livrarea respectivă în sistem – o mai vede doar dispecerul.

Problema este că UNEORI livrarea nu este asumată de nimeni. Pentru că suntem aglomerați cu toții sau, în fine, din alte motive.

Astfel că singura soluție rămasă este anularea comenzii. Ei bine, anularea comenzii este problematică…

1. Dacă anulezi comanda după vreo 20 de minute este super-nasol pentru că ai ținut clientul pe loc 20 de minute. După ce i-ai zis că ai preluat totul și va dura 2 ore ca pachetul să fie livrat, îl suni să-i zici că de fapt nu ai cum să mai faci asta. :(

2. Dacă anulezi comanda după vreo 5 minute este mai puțin nasol, dar tot este nasol… Pentru că și-a pierdut 5 minute așteptând după noi.

3. Dacă refuzi comanda din start… Este nasol, dar de departe cel mai puțin nasol.

4. Desigur, dacă nu anulezi comanda riști să pui presiune pe toată echipa, să dai un curier peste cap, să-l alergi, să-l rogi să facă imposibilul și, în fine, probabil să întârzie cu livrarea – ceea ce iar nu-i ok pentru că arăți că ai niște standarde joase – nu?


Am observat o atitudine interesantă la dispecera Tribului și la anumiți curieri: voiau să nu refuze niciun client. Preferau să preia comanda și s-o facă “mai greu” decât să refuze cu totul.

Dar aici apărea stresul și, desigur, livrări cu întârziere.

Așa că le-am explicat: “Decât să avem livrări întârziate și pentru care ne super-stresăm, mai bine anulăm din start comanda și ne cerem scuze. Este mai bine să spunem din start ca nu ne putem asuma ceva, decât să ne asumăm ceva și apoi să dăm cu bâta în baltă. Așa riscăm să dezamăgim…”

Iar azi doamna dispecer analizează din timp livrările pe care le acceptă și are grijă să nu preia ceva ce crede că n-avem cum să facem.


Ei bine, asta-i cu Tribul meu. Dar am observat că oamenii cu care am tot făcut afaceri au exact același defect: în loc să-ti zică faptul că nu au cum să livreze ce au promis sau în timpul promis, preferă să meargă pe burtă, să tacă, să nu zică nimic…

Eu trag de ei, le dau mailuri, le dau telefoane, întreb care-i faza etc. … dar după un punct parcă-ți bagi picioarele și nu mai suni. Eu, de exemplu, după ce te bat la cap două luni să-mi platești factura, mă voi resemna. Mi-e jenă să nu fiu prea insistent, chiar dacă am dreptul acesta.

Și cel mai nasol este că fix oamenii pe care-i admiri sau oamenii pe care-i cunoști personal îți vor face aceste lucruri. Deși tocmai lor ar trebui să le fie cel mai ușor să-ți explice situația: că nu au bani acum, că nu au timp acum, că au altă prioritate – în fine, indiferent de situație, cheia este comunicarea – nu?

Dar oamenii merg pe burtă și te încurcă … doar pentru că le este jenă să comunice. Deși dacă ar comunica, ar rezolva totul mult mai simplu – așa cum facem noi la Tribul cu livrările.

Deci, pentru toți cei care m-au încurcat vreodată sau pentru toți cei care au încurcat vreodată pe cineva: Comunicați, nu mai încurcați!

Vă asigur, pe toți, că oamenii pot fi înțelegători. Este mult mai simplu să le spuneți care-i situația decât să dați cu bâta-n baltă complet.

Antreprenoriat

Ce mă motivează?

Ce mă motivează?

Majoritatea oamenilor sunt motivați de bani sau lucruri materiale și atât. Și, în fine, nu-i condamn … astea-s vremurile în care trăim, vremuri conduse de “bani”. Am scris despre asta aici mai în detaliu.

Dar de multe ori pe mine mă motivează foarte puternic lucrurile ce nu-mi aduc bani sau lucruri materiale la final. N-am nicio explicație “foarte” logică… efectiv îmi face plăcere să fac anumite lucruri. Poate uneori este dorința de a-mi demonstra mie că pot… Alteori dorința de a face o schimbare în jurul meu, în comunitatea mea …

Am învățat în ultimii ani că deși aceste acțiuni nu rezultă în bani în portofel, rezultă de multe ori în hrană pentru suflet. Este atâââât de fain să știi că i-ai inspirat pe alții …

Deci … Ce mă motivează? Mă motivează la maxim gândul că pot să aduc o contribuție, să pornesc o schimbare, să inspir un om.

Mesajul din imaginea de mai sus l-am găsit azi, pe 22 septembrie. Deși el a fost trimis în iunie și iulie. A ajuns, din păcate, în folderul “Others” din Facebook-ul meu și nu l-am văzut.

Tu pui umărul pentru comunitatea din jurul tău sau pentru ecosistemul din care fac parte? Tu ai idee dacă-i inspiri pe cei din jur? E al naibii de motivant!

Antreprenoriat

Nu mai aștepta momentul perfect

Cel mai bun moment pentru a planta un copac a fost acum 20 de ani. Al doilea cel mai bun moment este acum!

Cel mai bun moment pentru a planta un copac a fost acum 20 de ani. Al doilea cel mai bun moment este acum!

Tot aud scuza asta de la diverși oameni, unii chiar prieteni dragi: “Nu încep să fac asta pentru că încă nu sunt pregătit.”

Eu mereu am început lucruri “nepregătit” fiind și a fost bine, căci nimic nu te “pregătește” mai bine decât însăși acțiunea de a face ce ți-ai propus să faci.

Am un prieten care mă amenință de un an că se apucă de făcut streaming (adică să arate lumii cum se joacă el la calculator). Dar nu s-a apucat pentru că nu are bani să-și ia un microfon performant. Și nu e ca și cum nu are un microfon în acest moment… are. Dar nu-i mulțumit de el.

Probabil nu va face niciodată streaming… din păcate. :(

Eu mă uit în ultimii ani din viața mea și mereu m-am apucat de treabă fără să aștept momentul perfect. Dar poate așa sunt eu, oleacă atipic.

Când am început să fac Tribul aveam doar un site (făcut de mine într-o noapte) și un curier (eu!). Aveam un număr de telefon (al meu), o geantă (a mea) și o bicicletă (tot a mea) … și un dispecer… (care eram tot eu). N-aveam nici măcar o formă legală de a încasa bani (SRL sau ONG) … dar am început.

Și după ce-am început, am învățat. Din mers.

Dacă era să aștept momentul perfect probabil că până-n ziua de azi n-aș fi început, considerând că nu sunt pus la punct cu un milion de chestii.

Nici azi, după 4 ani de curierat pe bicicletă, nu-s pus la punct cu TOTUL. Dar sunt conștient că niciodată nu voi fi pus la punct cu totul.

Lucrurile se mai învață și se mai fac din mers… :)

Deci nu mai aștepta momentul perfect. El n-o să vină.

E bine să fii organizat, să ai un plan de bătaie … și tot așa. Dar momentul perfect și pregătirea perfectă nu există. E o iluzie. Și, ipotetic vorbind, dacă ai fi așteptat acest moment perfect și te-ai fi apucat apoi de treabă… ai fi realizat în scurt timp că, de fapt, tot nu esti 100% pregătit. E imposibil să fii 100% pregătit, în orice, oricând.

Trebuie să începi… Cât mai din timp. Ca să înveți. :)

Cel mai bun moment pentru a planta un copac a fost acum 20 de ani. Al doilea cel mai bun moment este acum.

Antreprenoriat

De ce să nu pleci din Romania?

De ce să nu pleci din Romania?

Aseară am cunoscut vreo 30 de liceeni din România, adunați toți în București pentru câteva zile pentru a-și pitch-ui app-urile către Microsoft România. În fine, este un program de mentorat tare fain adresat liceenilor din România.

Eu am ajuns între liceeni ca să încerc încep să-i inspir puțin cu povestea mea – chiar dacă eu nu-s programator.

Le-am povestit foarte pe scurt despre cum mi-am câștigat primii bani făcând un site (pe vremea când colegii mei se jucau Counter-Strike în sălile de calculatoare), despre cum am aflat ce-i un blog și mi-am făcut acest blog ca apoi, după doar câteva luni, să fiu exmatriculat… Le-am povestit apoi despre pasiunea mea pentru pedalat și cum am ajuns să fac marșuri de biciclete și apoi să creez un mic business social: Tribul.

Dacă celorlalți invitați le puneau întrebări despre facultatea pe care ar trebui s-o urmeze și cum să se angajeze la companii mari (Facebook, Google etc.), pe mine erau nevoiți să mă întrebe lucruri despre antreprenoriat – căci la facultate n-am fost niciodată.

Și așa, din întrebare în întrebare, am ajuns să vorbim despre:

1. Cât de greu este să-ți faci un mic business în ziua de azi… și le-am zis că nu este. Căci dacă am reușit eu, sigur pot și ei.

2. Cât de ciudat este să fii antreprenor și să nu ai un venit constant … astfel să trăiești cu mici emoții că te poți trezi într-o zi că nu prea ai bani.

3. Cât de mult contează să știi să te prezinți oamenilor, să te bagi în seamă, să vorbești despre ceea ce faci tu… altfel zis: să te vinzi. Și le-am zis că trebuie să ai coaie. Au început să râdă ca niște pudici, de parcă eu nu știu că ei toată ziua își zic între ei “coaie”.

4. Despre faptul că trebuie să înveți să vorbești în public – ca să poți să-ți prezinți pe viitor afacerea în fața unui public. Și le-am zis că eu am învățat să vorbesc în public pentru că mi-am dorit… Și singura și cea mai sănătoasă metodă este să te pui în fața faptului împlinit: adică să te urci pe o scenă și să înveți din mers să faci o treabă bună (dar despre asta în alt articol).

5. Despre faptul că eu cred mult de tot în “Be so good they can’t ignore you.”. Și că dacă faci o treabă bună, o să-ți meargă pe termen lung.

6. Despre faptul că cel mai bun moment pentru a planta un copac a fost acum 20 de ani, iar al doilea cel mai bun moment este ACUM – deci dacă au o idee, să nu stea s-o mestece prea mult, ci să încerce să o pună în practică cât mai repede. Le-am povestit cum eu am pus pe picioare Tribul într-o noapte albă … căci nu puteam să dorm de entuziasm.

Le-am zis să nu aștepte momentul perfect “ca să facă ceva”… căci moment mai perfect decât acum nu prea există. Și lucrurile le înveți mereu din mers.

7. Și în cele din urmă m-au întrebat de ce n-am plecat din România. Tinerii din ziua de azi vor să plece din România la facultăți de afară, vor joburi în afară, vor să-și ducă toată viața peste granițe. Și nu-i condamn… acum 5-6 ani era la fel.

Dar credeam că între timp tinerii au început să vadă potențial și-n România.

Se pare că nu.

De ce să nu pleci din Romania? (mai ales dacă ești antreprenor)

Pentru că România este în urmă… Și dacă ești puțin mai isteț, poți să arunci un ochi în viitor (țări mai de la Vest), poți să furi meserie de la ei și poți să implementezi local lucruri ce încă nu s-au făcut.

Da, veșnic va fi mai ușor, ca antreprenor, să faci ceva în România… Decât să pleci ca român într-o țară străină și să faci acolo o afacere.

Aici ai insight-uri de care în alte țări faci foarte greu rost.

Și nu, nu este “greșit” să “copiezi” un sistem funcțional de peste graniță și să-l dezvolți local.

Eu cu Tribul fac curierat pe bicicletă … și curierat pe bicicletă se face probabil încă de când s-a inventat pentru prima dată bicicleta. Diferența este că “fur meseria” celor mai deștepți și o dezvolt la mine în grădină … în România. Unde, precum ziceam, am niște insight-uri și sunt mai descurcăreț.

Ah, da, le-am mai zis liceenilor să se uite în jur, să admire oameni, să privească la cei pe care-i admiră îndeaproape și să învete de la ei doar privind. Ăsta-i furtul de meserie. Și merită.

Totodată: eu cred că e foarte fain să rămâi cât mai aproape de familie. Ăsta-i unul dintre motivele principale pentru care am mai ales să nu plec peste graniță.

Și chiar dacă, ipotetic vorbind, aș face bani mai mulți și mai repede și poate “mai ușor” în anumite situații peste graniță – eu cred că sunt mai fericit alături de familie și prieteni, aici, local. Banii nu mă fac prea fericit. Am dezvoltat acest subiect aici.

Faptul că “acolo”, oriunde ar fi “acolo”, este mai ușor… este o iluzie. Mereu este mai “ușor” mai aproape de casă.

Dar, hei, să nu fiu înțeles greșit: ăsta nu-i un manifest pentru care cred că n-ar trebui să plece nimeni din țară. Fiecare poate alege – asta-i frumusețea secolului în care trăim. Dacă vrei să faci ceva peste mări și țări… foarte bine, fă-o! Tot ce zic este că n-ar trebui să ai impresia că “acolo” este mai ușor și aici este mai greu. :)

Deci de ce să nu pleci din Romania?

Antreprenoriat

Am vrut să comand o pizza și am ajuns să ofer o lecție de bunăvoință.

Am vrut să comand o pizza și am ajuns să ofer o lecție de bunăvoință.

24 iunie 2014 – Best pizza family business I’ve ever seen, started in 1922 here, in Padoua, Italy. Tripadvisor awarded in 2010, 2012 and 2014. (de pe contul meu de Instagram)

Scurt și la obiect, pentru afaceriștii și antreprenorii din zonă:

Azi am vrut să comand niște pizza pentru gașca de la Bucharest Bike Polo cu care mă aflam într-o locație ceva mai specială – în față la Romexpo adică. Eram la un eveniment, jucam bike polo pe arșiță și ne era foame tare-tare. (Am scris despre bike polo puțin p-aici.)

Am sunat la o pizzerie și asta a fost conversația telefonică, în mare:

“Vă mulțumim că ați sunat la BLABLA Pizza, cu ce vă pot ajuta?”, mi-a zis o doamnă pe care dacă aș judeca-o după tonul vocii aș spune că urăște jobul pe care-l are. În fine, este de înțeles, este sâmbătă și ea răspunde la telefoane…

“Bună ziua, aș vrea să comand două pizza XXL.”, o tai scurt, știind că urmează să mă întrebe cum mă cheamă, cât port la pantofi, ce orientări sexuale am și dracu mai știe ce alte detalii. Ah, și numărul de telefon. …

“În regulă. Spuneți-mi mai întâi cum vă numiți.”

“Ariel. Ca pe mica sirenă. Ăsta-i prenumele. Constantin și of la coadă. Deci Constantinof.” îi răspund așa cum sunt deja obișnuit să răspund…

“Numărul de telefon este acesta de pe care ne-ați sunat?”. Îi răspund afirmativ.

“La ce adresă vom livra pizzele?”.

“Chiar în față la Romexpo. Este un eveniment. Dacă e ok, mă poate suna curierul când ajunge în zonă și fac cumva să ne găsim rapid.”, îi propun.

“Vă rog să-mi dați adresa exactă.” … (și știam că erau șanse să joace cartea asta…)

“Doamnă… există un singur Romexpo în București. Sunt fix în fața lui. Nu știu adresa.”, îi zic puțin enervat de situație.

“Puteți vă rog să aflați adresa? Puteți să întrebați în jur?”, răspunde ea în sictir.

“Doamnă… nu. Nu pot. Din câte am eu impresia … Romexpo este pe Strada sau Șoseaua Expoziției. Nu știu numărul. Dar sunt absolut sigur că curierul se va descurca. Mă poate suna… E așa complicat?”, aproape că explodez de nervi.

“Domnule Ariel, sistemul nu mă lasă să bag o comandă fără adresa și număr. Am nevoie de adresa exactă.”, zice.

Doamne. Doamne… Doamne!

“Doamnă, sunteți la un calculator cu internet în clipa asta, așa este?”, îi zic.

“Da.”, răspunde după câteva secunde, clar nedumerită.

“Deschideți vă rog Google și scrieți Romexpo și apare adresa exactă. Dumneavoastră vă este de zece ori mai ușor să faceți asta decât să fac eu asta. Se poate?”

“Vă rog să așteptați puțin.” – și apoi îmi pune muzică d-aia de așteptare.

Stau puțin cu telefonul la ureche, timp în care apuc să le explic oamenilor din jur ce-mi face doamna de la pizzerie și de ce-s nervos… când deodată revine aceeași doamnă:

“Domnule Ariel, am rezolvat, să-mi ziceți ce doriți să comandați.”, de data asta de vreo o sută de ori mai drăguță decât atunci când mi-a mulțumit că am sunat la pizzeria ei… adică prima replică pe care mi-a zis-o.

“Era așa greu, doamnă? Trebuia să-mi ziceti de sistemul care nu acceptă o comandă fără adresă mai întâi? Chiar era așa greu să mă ajutați?”, insist arogant să-i arăt că cu puțină bunăvointă merg mai bine lucrurile în viată…

“Aveți dreptate. Îmi cer scuze.”, îmi zice.

Apoi i-am zis ce pizze vreau. A fost drăguță până la final. Șoferul m-a sunat încă de dinainte să plece de la pizzerie să mă întrebe mai exact la ce intrare să vină. M-am înțeles cu el de minune… și pizza a fost servită.


Deci, băi, antreprenori, afaceriști și alți oameni oarecare ce poate într-o bună zi își vor face o mică afacere… Hai să fim oleacă mai umani și să lăsăm “sistemul care nu acceptă comanda fără adresă exactă“. Și dacă avem angajați hai să-i educăm oleacă, că prin pizza aia comandată voi faceți bani, nu-mi faceți mie o favoare incredibilă și nemaivăzută.

Uneori angajații sunt prost plătiți și foarte nefericiți. Am scris un text mai lung despre asta aici. Și pot să înțeleg situațiile de genul celei de mai sus… Dar cred că dacă “șefii” sau proprietarii afacerilor ar face mici “cursuri” de bunăvoință, lucrurile ar merge mai bine. Prin cursuri mă refer la două vorbe schimbate cu angajatul ălă. Să înțeleagă și el de ce e bine să facă așa, pe termen lung…

Vreau să cred că doamna despre care am zis mai sus nu s-a supărat pe mine, ci doar a înțeles că ar putea fi oleacă mai puțin rigidă. E în folosul ei pe termen lung, mai ales dacă rămâne angajată acolo.

Am vrut să comand o pizza și am ajuns să ofer o lecție de bunăvoință. Pentru că… așa am simțit.