Îmi iau lumea-n cap

Cred că uneori trebuie să te oprești din citit cărți și pur și simplu să faci lucruri despre care să-ți dorești să scrii.

Am început să scriu pe acest blog acum zece ani și am învățat că viața mea e împărțită în două mari situații: uneori vreau să scriu, să relatez, să pun pe hârtie ce gândesc și ce simt … și alteori nu.

Nu-s situații de care ești conștient în viața de zi cu zi. Sunt stări de spirit. Sunt stări ample, care țin și luni de zile. Eu îmi analizez aceste stări prin blog. Alții le analizează, probabil, prin alte activități de care au sau n-au chef.

În ultimul an s-au întâmplat așa multe ciudățenii că n-am simțit deloc să scriu. Nici măcar să mă mai filmez și să ma expun pe YouTube. Am cugetat în liniște.

Și în loc să mă bucur de saluturile străinilor de pe stradă, care mă știau de pe internet, m-am ferit de ele. Și m-am simțit mereu ciudat, cumva, poate, prin prisma faptului că “acel Ariel” pe care-l știau ei de pe internet nu mai era Arielul care este acum. Și care a absentat în ultima vreme de pe internet. Oare are sens? Habar n-am.

Dar, așa cum îi spuneam azi dimineață unui prieten, cred că urmează o perioadă în care voi simți “nevoia” să-mi aștern din nou gândurile aici, pe blog.

Acum puțin peste un an mi-am închis proiectul de suflet, Tribul. Am scris aici de ce, cum, când, tot. Atunci s-a rupt ceva în mine. S-a rupt o continuitate. Atunci mi-am propus să văd cum este viața peste graniță. În noiembrie am plecat în UK ca să-mi fac acte și să descopăr mai multe despre Londra. Actele le-am rezolvat, dar Londra nu m-a convins… Și am mai petrecut un an în București.

Dar, uite, acum mi s-au aliniat planetele și îmi iau lumea-n cap pe bune… Mi-am cumpărat un bilet de avion one-way.

Biletul este spre Barcelona, Spania, oraș în care am fost deja de două ori. Prima dată chiar am fost furat pe stradă și am povestit despre asta aici. Dar asta nu m-a descurajat.

Planul? E mult zis “plan”… Oricum, “planul” este simplu: vreau să mă “forțez” să stau acolo trei luni. Minim. Nu sunt sigur că-mi va fi dor de București – puterea obișnuinței e mare. Dar … dacă-mi va fi, d-aia simt că trebuie să mă forțez să stau măcar trei luni. Să trec peste “homesickness”.

Plec în cap cu dorința de a explora și nimic altceva. Nu mă duc să mă îmbogățesc. Nu mă duc să stau pe plajă. Nu mă duc să fur meserie. Dar cred că făcând nebunia asta, de fapt, voi face puțin din toate. Cred că sunt șanse reale să duc o viață bună acolo… să mă bronzez zilnic… să fur și niște meserie și poate chair să învăț spaniolă (căci nu m-am uitat la telenovele în copilărie).

Am vorbit deja cu George, omul-meu-de-bază din Barcelona, pe care l-am cunoscut prin Facebook și despre care am scris deja aici. Mă așteaptă cu brațele deschise și asta mă încurajează tare.

Nu voi lua cu mine calculatorul pe care fac editare video, și asta o să fie tricky, dar o să am laptopul, camera de filmat și minimul necesar ca să-mi pot vinde abilitațile de a face producție video.

Pisica i-o duc bunicii. Broasca țestoasă încă nu mi-e clar cui o dau. Chiria din București o țin ca plasă de siguranță sau, încă nu știu dacă-i o idee bună, o bag pe Airbnb.

Ce se poate întâmpla?

În cel mai bun caz prietenii mei vor avea, pe viitor: unde să doarmă în Barcelona, cu cine să bea un suc, de unde să împrumute o bicicletă și un ghid personal.

În cel mai rău caz … revin în București cu o experiență faină despre care voi avea, din nou, de scris. Cred că uneori trebuie să te oprești din citit cărți și pur și simplu să faci lucruri despre care să-ți dorești să scrii. Și cred că fix asta fac.

Plecarea-i pe 21 iulie. Deci mai e puțin timp de organizare.

PS: Când am fost prima dată în Barcelona am scris un text lung despre oraș. Cred că-i încă foarte valabil.

---