2017 în fotografiile mele de pe Instagram

De câțiva ani m-am îndrăgostit iremediabil de Instagram (contul meu aici) și modul în care pot să-mi “analizez” viața prin pozele pe care le public periodic acolo.

Nu prea pun poze cu mine, ci poze cu locurile pe care le vizitez, lucrurile pe care le fac, “momentele” pe care le trăiesc. Sunt foarte puternice, știu mereu să asociez o poză de-a mea cu un loc anume, un sentiment anume, cu oamenii din jur de atunci … Mă fascinează. E un mod genial de a-mi analiza existența, cumva.

Anul trecut am făcut o postare cu anul 2016 în fotografiile mele de pe Instagram și mi-a prins tare bine rezumatul. Mi-am dat seama că am călatorit mult și am trăit intens. Așa că eram dator și cu 2017… și uite-l aici.

Pozele-s puse cronologic și voi încerca să adaug câteva gânduri la fiecare.

Pentru mine-i evident că 2017 a fost un an masiv al schimbărilor, al crizei de vârstă, a nebuniei supreme … Haos. :)

Am început 2017 direct cu o călătorie în Berlin și am prins cea mai faină zăpadă posibilă. Polițistul de mai sus și domnul de mai jos sunt din Berlin.

Iar imediat după aceea a venit perioada protestelor din București. Îmi amintesc că am început 2017 cu fundul în sus, supărat pe viață, iar protestele nu m-au ajutat mental deloc. Încet-încet am vrut să nu mă mai duc, să nu mă mai gândesc la corupție, să nu mai citesc știri – în fiecare zi voiam doar să mă îndepărtez de România și să-mi găsesc “o cale”.

În februarie am fugit la mama, în Anglia, deși abia o vizitasem în noiembrie 2016. Trebuia să-mi termin actele englezești ca să pot lucra legal. Am scris despre pașii de urmat ca să poți lucra legal aici.

Asta-i marea bibliotecă din Newton Abbot, orășelul în care locuiește mama.

Apoi m-am teleportat în Londra, așa cum fac mereu, se pare.

Iar acolo am dat tot de protestele românești. În loc să mă feresc de ele, am cunoscut un grup de români ce locuiesc în Londra – oameni foarte faini. Voiam să văd ce-i cu ei, ce-i în capul lor, ce vor, care-i faza… Și mi-a prins bine să înțeleg că dacă fugi de România asta nu înseamnă că vei scăpa de “durerea” că “acasă este rău”.

A cam devenit un obicei să pedalez prin Londra și să mă simt confortabil. Dar, cu toate astea, consider că Londra-i nepăcut de mare.

Final de februarie, început de martie, mărțișoare și inimi frânte… Dacă protestele-mi prindeau prost, am rupt și relația pe care o aveam cu Corina de ani buni, din liceu. Haos interior masiv.

Apoi a urmat o perioadă de rătăcire, regăsire, naiba mai știe. Cert este că am lucrat la multe proiecte faine și neașteptate anul ce-a trecut. Unul dintre ele a fost 3 case în 3 zile.

“Amintirile rămân pe străzi”. Am început să fac poze la mesajele de pe străzi. Ironic sau nu, locul în care am făcut poza asta este super-fucking-încărcat cu amintiri. Și nu, n-au rămas pe străzi, îs toate la mine-n cap, haha.

S-a ivit apoi ocazia să merg în Cluj să filmez un material despre evreii din România. Materialul a fost pe TVR și poate fi văzut și aici.

Între toate plecările mele am revenit mereu acasă, la Pixie, fixa mea. Și-mi place de mor sentimentul pe care-l am când pedalez pe ea prin București. Nu se compară cu nimic. Am făcut un video cu o pedalare urbană în perioada aia. Uneori îi dau play și retrăiesc momentul.

Apoi am avut super-oportunitatea să lucrez cu Madam Mitza. Pe Bogdan, omul din spatele business-ului șosetelor colorate, l-am cunoscut în vara lui 2016 – uite aici un video. Un an mai târziu, însă, ne-am reintersectat și am filmat o chestie care pe mine m-a ținut ocupat și fascinat și pasionat o lungă perioadă de timp. Uite aici ce-a ieșit. Iar, culmea, ideea textului venise random, cu mult timp în urmă, pe când umblam prin Anglia. Stătea degeaba într-un carnețel. Asta-i o poză de la filmări:

Încet-încet, cum era de așteptat, am început să port șosetele de la Madam Mitza non-stop, haha.

Apoi a urmat un turneu de bike polo în Sfântul Gheorghe. Am avut parte de un super-road-trip cu duba, dar n-am făcut poze pe acolo.

Am început să mănânc avocado foarte des. (dar nu cu ouă ochiuri, că face cam rău)

M-am plimbat mult prin București, fie aiurea, fie cu scop, și a fost interesant căci de obicei mă plimbam cu bicla – dar anul ăsta m-am plimbat mult la pas. Am mers mult mult anul ăsta.

Am fost la filmarea unui videoclip Frații Grime … și a fost fucking epic. Aici e videoclipul. Spot me if you can.

Am privit cerul, mult.

L-am cunoscut pe Omer, un om super-fain. După ce ne-am “folosit” de el în filmarea pentru Madam Mitza, am mai avut parte de un video în care l-am băgat. I-am zis că și-a greșit cariera, trebuia să se facă actor. Aici este alt proiect video care pentru mine a fost super-important pe 2017.

Am și pedalat mult. Mai ales fără mâini pe ghidon. Am căzut doar o dată, tot anul, și nu din vina mea – ci era o gaură-n asfalt.

Apoi am ajuns la Electric Castle – probabil cel mai fain Electric Castle din câte am experimentat până acum. Și totodată cel mai fain concert la care am fost v-r-e-o-d-a-t-ă – Troyboi.

Și apoi, după încă câteva zile de panică prin București, am plecat pentru o perioadă nu prea determinată în Barcelona. În fine, propunerea era să încerc să fiu acolo trei luni. N-am plecat singur, ci cu o tipă pe care am cunoscut-o între timp și care mi-a dat Cupidonul peste cap. Am plecat fix de nebuni.

Poza asta-i din prima dimineață. Ajunsesem la George acasă de doar 30 de minute, era 8-9 dimineața – George era gazda noastră despre care am mai scris aici și tocmai pleca la munca pe longboard – e cel din mijlocul pozei.

George stătea la 2 secunde de plajă. Așa că zilele ce-au urmat am rătăcit prin Barcelona și am petrecut dimineți și seri pe plajă. Ceva ireal, în mare parte.

În perioada aceea a avut loc și-un atentat în Barcelona. L-am trăit din plin, eram pe străzi, chiar în zonă. M-am panicat rău. Ne-am panicat rău. A fost trist. În încercarea de a fugi de “tristețea” de acasă, de proteste, de amintirea Colectiv … m-am lovit de alte drame.

Ariel Constantinof – August 17, 2017 · Barcelona, Spain ·
Sunt prin oras, pe role, si aud foarte multe sirene. Apoi vad multe salvari. Simt o panica pe fetele tuturor celor din jur. Vad oameni cu ochii in telefoane. Multi si deodata. Deachid 3G-ul si primesc notificare de la BIZIDAY. Fuck. Am pielea de gaina. E ciudat. – fb post

N-am stat mult în Barcelona. Am rezistat o lună de rătăciri. Am cunoscut mulți oameni, multe povești … dar într-o seară, pe plajă, am cumpărat biletul de avion pentru a doua zi spre București. No regrets.

În 2017 a murit bunicul, în vară. Mamaie a rămas “singură” în casă. Am învățat să-i țin de urât, s-o vizitez, să mă atașez și să mă deschid în fața ei, să-i fiu alături. Nu făcusem asta ever. Și i-am dat-o și pe Cita.

Asta-i o poză cu Eden, sora mea cea mică, și mamaie. Nu știam pe vremea aia că ar fi urmat ca mamaie să se mute în Anglia, cu Eden și mama. Anul ăsta am învățat să-mi iubesc familia.

În septembrie am plecat la munte, cu cortul. A prins tare bine.

Am ajuns scurt și-n Belgrad, la o nuntă. Am doar o poză de acolo:

S-a ivit apoi ocazia să văd scurt și Viscri-ul ca să fac un video alături de Fundația Vodafone. Video-ul e aici.

Final de octombrie a venit cu ultimul turneu de bike polo din România pe 2017. Am luat avionul spre Oradea. Bicla am trimis-o separat.

Asta-i echipa mea de bike polo, MDA – eu, Dragoș și Mateescu – am crescut mult anul ăsta “ca echipă” și sunt curios unde o ducem mai departe.

Ăsta-i Tranda, omul care poate fi auzit ca voice-over în videourile de mai sus – cel cu Madam Mitza și cel cu TransferGO – dar și omul care a pornit Bucharest Bike Polo. Recent Trandanache s-a mutat în Canada, unde-s minus 30 de grade celsius și nu știu cum o să mai joace polo … dar … one love man!

PS: În poză Tranda are un ochi bandajat. Cu o zi înainte reușisem să-i dau o crosă peste față, chiar în timpul unui meci. I-am dat de l-am julit. Îmi pare rău, man. :(

După trei zile de turneu intens am mers la băi cu apă fiartă. Ăsta-i Matincă, cu spatele, a cărui zi de naștere-i chiar azi – one love to you too, brotha! E o nebunie să stai în apă fiartă când afară ninge.

N-am mers mult cu CFR-ul anul ăsta, dar mereu am găsit un “moment” de ținut minte.

Și pe final de an am rămas în România doar eu cu Cita. Și am început s-o pozez cum n-am pozat-o niciodată.

Căci pe bunica am dus-o acasă la mama, în Anglia. Care și-a închiriat o casă mare și frumoasă.

Apoi m-am teleportat iar în Londra, acolo unde – fără să vreau – mi-am găsit inspirația și entuziasmul pentru a face ceea ce avea să se numească Weirdo.

M-am trezit iar pe lângă Tamisă cu o biclă. M-am simțit iar “ca acasă” și-n Londra.

Apoi a urmat o expediție spre Gibraltar prin care am început un proiect video care încă nu-i live. Va urma. Cred că a fost prima dată când m-am dus singur-singurel 100% să explorez ceva loc neexporat. A fost fain, căci desi m-a lovit un pic și din “depresia #rezist” (cât eram plecat, iar era mare haos în țară), am dat de un grup de români cu care m-am înțeles minunat. Am scris aici.

Înapoi în București, uite-l pe Antonis pe o cargo-bicicletă! Antonis este omul din spatele unei firme de curierat pe bicicletă – Kyklos.

Home alone part.

Opa, iată-l iar pe Antonis, de data asta îmbrăcat într-un weirdo de-al meu! Phah, ce shooting nebun a fost! Uite aici un video.

Și cum altfel să închei anul dacă nu tot cu o întoarcere “acasă” la mama?

Și apoi o ultimă teleportare în Londra … Și un prim revelion în afara României. :)

A fost un an nebun. Dar pe cinste. Mulți ani faini să mai avem, zic!

Ah, iar asta-i de ieri, 3 ianuarie 2018: îs pe o biclă, în Londra, într-un Weirdo.

---