M-am “lansat” în fashion 😜

Scuzați-mă, dar am nevoie să-mi rezum puțin viața-n scris.

M-am născut în Israel din părinți fugiți imediat după comunism.

S-au mutat “înapoi” în România cu mine și sor-mea, când eu aveam vreo 6-7 ani.

M-au dat la o școală privată, evreiască, în București.

Mi-au pus internet acasă și m-au încurajat să mă așez la calculator de mic copil. Așa că nu le-a fost prea mare mirarea când, în clasa a 9-a, am fost exmatriculat din cauza blogului ăsta, pe care scriam cu umor despre cum e la școală.

Prin clasa a 7-a făcusem prima sută de dolari din “internet”, când am făcut un site.

Prin a 10-a lucram part-time la o firmă de cosmetice, le făcusem și le întrețineam un shop-online.

Prin a 11-a m-am angajat într-o firmă de publicitate, tot part-time, după orele de la liceu. Atunci am cunoscut o tonă de oameni și am avut o “creștere” d-aia “spontană” în ceea ce s-ar numi “carierea mea profesională”.

Printr-a 12-a mi-am făcut sigur un site care promitea să facă livrări pe bicicletă în București în două ore. Și încă aveam jobul în agenție. Și aveam și un BAC de luat.

În timpul liber dezvoltam și un site de dezvoltare personală, prin care-mi povesteam “viața de antreprenor” și cu care reușeam să-mi vând și workshopuri de dezvoltare personală. Făceam “public speaking”.

Habar n-am de unde aveam atâta timp și energie. Dar mă uit în urmă și-l apreciez enorm pe Arielul din trecut. Al dracu energic. Kudos.

Dintre toate am rămas cel mai tare cu Tribul. Pe care l-am închis, fast-forward, prin 2016. Era ca o relație “toxică” de lungă durată, pe care eu nu prea reușeam s-o repar. Așa că mi-a picat cerul în cap și am scos cheile din contact, știind că asta ar rupe complet povestea vieții mele și părea că avea să doară. În fond, era ca un “copil” de-al meu, și-l ucideam.

Și a durut, deși mi-am asumat și am zis că-i “ceea ce trebuie să fac”.

Un an și ceva am plutit aiurea profesional vorbind. Sau, în fine, depinde cum vrei să vezi “situația”. Am și “pescuit”. Am stat pe “bară” și am căutat oportunități la tot pasul:

1. Mi-am făcut acte în Anglia, unde-i mare parte din familia mea acum.

2. Mi-am deschis “ceva” shop-online prin Anglia și am “testat” terenul, cel puțin logistic, că bani n-am făcut.

3. Am fost în Barcelona și am trăit cu impresia că-s “de-al locului” vreme de o lună, dimineața și seara pe plajă, ziua pe străzi, cunoscând oameni, ochind oportunități de ce-aș putea “să mai fac cu viața mea”. :))

Și toate astea mă aduc acum aici: final de 2017, m-am lansat în fashion.

Curieratul pe bicicletă se lega de mine prin “bicicletă”, că-s biciclist “cu vechime”.

Dar “fashion”-ul nu prea știu încă cum să-l leg. Biciclist fiind, n-am fost niciodată “prea” atent la cum mă îmbrac… Dar, odată cu vârsta, se pare că începe să-ți placă să ți-o arzi mai elegant.

Weirdo

Povestea Weirdo, zisă rapid, sună cam așa:

Într-o zi mi-am zis că aș vrea să fac un onesie (o salopetă?) elegant. Aveam deja un onesie “de casă”, cu materiale groase, deloc elegant.

Ceva timp mai târziu am căutat o croitoreasă pe care s-o întreb dacă se poate face așa ceva, cât costă, ce naiba ar presupune etc.

Discuția a mers bine, așa că vreo săptămână mai târziu căutam materiale prin SamExpo. Numai bine, că-n anul meu de “plutire” am făcut și parte din povestea Pink Zipper și încă de atunci mă fascina oleacă căutatul de materiale faine.

Fast-forward spre 15 noiembrie 2017, primul meu prototip de onesie elegant ajunge acasă și-l pun pe mine și mă uit în oglindă și …

Arăta bine-bine!

În ziua aia, fix, plecam cu bunica în Anglia. Așa că am luat prototipul cu mine și l-am arătat cu orice ocazie am putut, cui am putut.

Povestea face să fi primit chiar și de la străini reacții de genul:

– “Ce cămașă mișto ai!”

– “Păi nu-i doar o cămașă, e un onesie, eu l-am făcut… în fine, nu l-am cusut eu …”

– “Wow, ce tare e!”

Zilele petrecute în Anglia pur și simplu mi-am construit un plan pe baza acestui prototip…

Așa că m-am întors în București cu scopul precis de a mai face câteva prototipuri și să lansez un site cu chestia asta.

Atelierul cu care am făcut primul prototip mi-a zis pe 2 decembrie că nu mă poate ajuta cu un alt produs până în ianuarie. Bummer. Așa că am aflat că verișoara mea, Andra, are un atelier și ar putea să mă ajute.

Așa că am luat tot procesul de la capăt: materiale noi, mai multe zile în atelier, luat măsuri la câțiva prieteni (am învățat să iau măsuri), ales combinațiile de materiale, căutat oameni să facă pe modelele, mers cu “hai, vă rog” la 📷 Marina si Kev (care fac cele mai faine poze, fuckin’ay!) și …

Și așa am ajuns în fashion. Cred.

Ieri am pus site-ul live și mi se pare că arată demențial. Și acum tot înainte, cu doamne-ajută.

Îmi amintesc perfect că prin 2010 a fost identic cu Tribul. Am făcut siteul într-o noapte, l-au văzut 10 oameni și aia a fost. Apoi m-am dus eu să trag de tot felul de magazine online să livreze cu noi. Îmi amintesc primele livrări, primele angajări, primele frustrări și primii bani, primul “succes”, creșterea …

Șapte ani mai târziu mă aștept să știu să fac “toată treaba asta” mult mai bine…

Rana deschisă

Cât “am plutit” după Tribul m-am surprins de mai multe ori fiind “afectat”. Ba chiar mi-au și zis diverși oameni că-s “fucked up” că am închis. Și, na, privind în urmă: nu era și firesc? Faci ceva șase ani, zi de zi, și apoi decizi să nu mai faci acel ceva. Schimbă tot, până adânc în tine, până la “valorile” pe care le aveai…

Într-adevăr, deși după Tribul tot am făcut “multe”, m-am implicat în de toate, cu toții, niciodată n-am simțit că am terminat de “cusut” rana aia deschisă, până acum.

În “Trello” aveam un board până acum vreo lună și îi ziceam “Noul Tribul”. Era un board plin cu tot felul de idei pe care să le încerc, în care să-mi găsesc “direcția”. Chestia aia mare de care să mă agăț, profesional vorbind.

A fost genial momentul când am șters “Noul Tribul” și am scris “Weirdo”.

Mi-ar prinde bine…

Mi-ar prinde bine orice fel de feedback la Weirdo, la site, la poze, la produs, la comunicare, la orice.

Mi-ar prinde bine dacă cineva știe să-mi recomande influenceri de prin Anglia sau Spania care ar vrea să colaboreze cu mine, căci asta-i direcția în care vreau să merg.

Mi-ar prinde bine cam orice fel de ajutor și îi și foarte apreciat. :D

Ca planuri de viitor: am niște direcții de weirdos pentru tipe. Am niște idei și de tricouri simple. Aș vrea să vină cineva să te măsoare și să-ți trimit costumul acasă. Ehe… sunt multe.

Și mulțumiri

Când am făcut primul shooting photo pentru Weirdo a fost o nebunie.

Pur și simplu am chemat mai mulți oameni acasă la Dragoș, pe care nici nu-mi amintesc dacă l-am întrebat vreodată: “Bro, facem poze la tine acasă pentru prostiile astea de haine de care m-am apucat eu? Te rog?”

A fost așa, un moment “magic”. O adunătură de prieteni îmbrăcându-se cu prototipurile mele și pozând haotic la aparatul foto al Marinei.

Unii au început spontan să facă regia pozelor. Și din haos, efectiv haos, s-a făcut “ceva”.

Am apucat să filmez nebunia de acolo și mă bucur că am făcut asta. A doua zi m-am trezit si mi-am dat seamă cât de tare poate să fie că știu așa oameni faini în orașul ăsta. Am apreciat atât de mult ce s-a întâmplat atunci încât t-r-e-b-u-i-e să fac o expoziție foto în Barcelona cu pozele astea… It’s on ma’ todo list.

Deci, băi, mulțumesc mult de tot tuturor celor care m-au ascultat povestindu-le obsesiv de Weirdo, încă de pe vremea când nici n-avea nume, care mi-au zis că e “ceva acolo”, care m-au încurajat și ajutat… One love. <3

---