BrandLeft
BrandRight
Articole din categoria

Dovada că se poate

Dovada că se poate

“Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.”

Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.

La ora 3 dimineața mă băgam în pat cu gândul că am fix 4 ore de somn.

După 4 ore mi-a sunat ceasul și am început să regret: “Oare de ce am acceptat să merg la evenimentul ăsta? De ce am promis că voi merge luni dimineața în Băneasa? Nu știam oare că o să mor de somn?! Aș da orice să mai dorm!” – Asta am făcut cam 30 de minute, sub duș.

La 8 eram gata. Aveam o mică durere de cap, dar eram pregătit să mă joc de-a ajutorul.

Cei de la United Way m-au invitat să particip la prima ediție a Cursei cumpărăturilor caritabile. Cu câteva zile înainte de eveniment am primit pe e-mail o listă de cumpărături “de bază” – de la mâncăruri la hăinuțe sau oale și farfurii până la creioane colorate… – dar și o “poveste” despre familia I.

Familia I. a fost una dintre cele 14 familii “ajutate” în această competiție și a fost, totodată, familia pentru care eu și colegii din echipa mea – Anca, Alexandra și Florin – am făcut cumpărături.

Povestea avea o pagină și spunea, în mare, că gospodăria-i mică, undeva prin Ferentari, iar familia este numeroasă: cinci suflețele de copii – patru fetițe și un băiat. Două dintre surori își doreau tare de tot o trotinetă. Una dintre surori avea o slăbiciune pentru rochițe și, odată cu venirea verii, și-ar fi dorit o rochiță nouă. Mama își dorea un fierbător de apă, dar doar dacă mai rămânea buget…

Citind povestea familiei I. am început să-mi imaginez cum arată fiecare membru al familiei, cum arată casa lor și ce nevoi au. Din poveste totodată puteai să “scoți” niște dorințe ale membrilor care nu apăreau pe lista de cumpărături. Precum rochița menționată mai sus, trotineta sau fierbătorul de apă.

Bugetul era limitat: 4.200 de lei. Timpul era și el limitat: două ore în Carrefour Băneasa.

Am decis cu echipa să ne împărțim în două mini-echipe: eu cu Anca pe partea de rechizite și bucătărie, Alexandra si Florin pe partea de mâncare. Florin se lăuda că știe pe dinafară interiorul Carrefour-ului. Eu le ziceam că mereu mă pierd în hypermarketuri. Fetele erau entuziasmate și foarte calculate.

Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.

Când s-a dat startul Anca a început să alerge. Am alergat după ea, împingând un cărucior gol. Era încă devreme și nu luam prea în serios “competiția”. În Carrefour erau 15 echipe formate din 4 oameni. Fiecare avea o familie de ajutat cu o listă de cumpărături diferită.

La primele produse am început să avem probleme: mergem pe calitate sau pe cantitate? Ce facem dacă-i prea scump? Mai bine luăm un ghiozdan de școlar sau mai bine mai luăm niște farfurii?

Luăm niște haine faine copiilor sau mai bine mai luăm niște mâncare? Vor avea oare unde să depoziteze atât de multă mâncare?

Pe listă apar lamele de ras pentru tatăl familiei. Îi luăm BIC-uri d-alea ieftine sau îi luăm ceva mai serios, cu care să rămână?

Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.

Anca alerga cu o listă în mână din stânga în dreapta și din dreapta în stânga. Căruciorul meu devenea tot mai greu. Cu o mână împingeam, încercând să țin pasul cu Anca, iar cu o mână calculam bugetul. La fiecare produs pus în coș Anca țipa prețul.

“14 lei ori doi!”

Și după câteva secunde eu îi ziceam cât buget mai avem: “Bun, mai avem 1550 de lei!”

Am făcut asta vreme de peste o oră. Am umplut patru cărucioare în patru oameni cu un buget de 4.200 de lei.

Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.

Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.

Am atins cel mai lung bon fiscal pe care l-am văzut vreodată. Și deși în tot timpul competiției am făcut calcule, am alergat și am fost zâmbitor, fix ca la o competiție … în tot acel timp m-am gândit la familia I.

Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.

Știam că odată ce vom ieși cu cumpărăturile din magazin vom cunoaște măcar o parte din familie. Și asta mă cam speria. Pentru că nu știam cum vor reacționa. Nu știam cum arată. Nu știam dacă vor lua acest “ajutor” ca pe ceva important sau doar ca pe o prostie.

De-a lungul anilor am încercat să stau departe de zona “caritabilă” pentru că există foarte mulți oameni care au nevoie de ajutor, foarte multe povești triste … și după un punct chiar mi-e greu să mă implic și să ajut. Și mă afectează.

Am ieșit cu cărucioarele din magazin și în fața noastră a apărut doamna I. și, în scara măgarului, cele 3 fetițe mai mari ale familiei.

Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.

“Eu sunt Ariel, ca mica sirenă.”, m-am prezentat familiei.

Cele trei fetițe, dar și mama, au început să râdă.

“Dar ce păr mare ai, Ariel.”, mi-a zis apoi Rebeca, una dintre fetițe.

Le-am arătat ce le-am cumpărat. Nu făina, nu conservele, nu chestiile plictisitoare… ci alea “importante”, care nu erau pe listă: trotineta, rolele, rochițele, hăinuțele colorate, încălțările…

Și fetițele s-au bucurat sincer. Le-am văzut. Chiar s-au bucurat sincer. Și la trotinetă, dar și la hăinuțe.

“Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.”, mi-a zis Rebeca la un moment dat, în timp ce mă ajuta să pun produsele în pungi.

“De ce nu?” am întrebat-o curios.

“Păi mami nu pune ciuperci în pilaf pentru că știe că nouă nu ne place. Deci nu avem nevoie de ciuperci.”, mi-a răspuns.

M-a impresionat faptul că un copil mic a știut să-mi aducă un argument valid pentru care nu are sens să ia o cutie cu ciuperci…

Am convins-o cu greu că, poate, totuși, îi plac lui tati ciupercile și nu strică să le ia.

Apoi am așteptat un taxi și le-am ajutat să bage 4 cărucioare pline de produse într-un Logan.

Doamna I. s-a așezat în fată, având la picioare oale și farfurii, fierbătorul de apă și alte cumpărături.

Cele trei fetițe au stat pe jumătatea banchetei din spate. Mai mult una în brațele alteia decât una lângă alta. Cealaltă jumătate de banchetă era plină de cumpărături, de sus până jos. Iar portbagajul abia s-a închis.

A fost scurt. Am mai deschis o dată ușa la taxi, în spate, să le spun fetelor pa. Erau vesele. Foarte vesele.

Doamna I. părea copleșită de ce se întâmplă. Părea pierdută. Nu prea știa cum să mulțumească și totodată părea puțin jenată că o tot ajut cu pungile grele.

Am acceptat invitația orbește, la telefon, acum vreo săptămână. Abia după aceea, pe e-mail, am aflat concret ce va însemna această competiție a binelui. Nu regret nicio clipă că am fost parte din asta. A fost pentru prima dată când shoppingul într-un hypermarket mi s-a părut distractiv și a avut și scop nobil.

Cu cei 4.200 de lei am reușit să cumpărăm TOT ce era pe lista de bază și TOT ce era în “poveste” și apărea ca o “dorință”. Mai mult, am reușit să cumpărăm și lucruri în plus.

Anca, Alexandra, Florin, mi-a făcut mare plăcere să fac asta alături de voi. Ieri, după eveniment, am plutit toată ziua. Mulțumesc United Way pentru invitație!

Dovada că se poate

Ce fain poate să fie la Electric Castle!

Ce fain poate să fie la Electric Castle!

Acum că mi-am revenit după Electric Castle (sper să-și revină și Alex, care a condus din Cluj până-n București chiar după The Prodigy, plecând la 3 noaptea), conștientizez că avem în România un festival de nota 10.

În 2013, în primul an de Electric Castle, au ajuns pe la festival peste 32 de mii de oameni, din care 4 mii stăteau la camping și 370 erau voluntari.

În 2014 au ajuns peste 79 de mii de oameni la festival – din care 11 mii în camping!

Anul acesta, 2015, au ajuns 97 de mii de oameni la festival, din care 250 de artiști, 1000 de oameni echipa și 7 Power Rangers. :) Citește mai departe

Dovada că se poate

Când te apuci de programare fără să ai habar…

Când te apuci de programare fără să ai habar...

Prin generală aveam ore de programare la școală. Eram la o școală privată și orele de programare erau unul dintre avantajele de care aveam parte.

Lucram în Pascal inițial. Mai târziu, parcă, în C++. Eram clasa a 4-a sau a 5-a, nu mai știu exact. Știu, însă, că mama zicea că ar trebui să învăț programare, că-i de viitor și că mie oricum îmi place să stau mult la calculator.

Eu stăteam mult la calculator pentru că descoperisem internetul. Și pe internet erau muuulte de făcut – și asta fără să existe Facebook-ul.

Tot cam pe atunci făceam primele site-uri cu HTML copiat și combinat cu tot felul de coduri găsite pe internet + niște ajutor de la programe deștepte precum FontPage… În ochii mamei mele eram un geniu.

Dar adevărul este că if cutare < 0 then cutare++ nu m-a fascinat niciodată așa cum m-a fascinat internetul și site-urile, în general.

Au trecut anii și “programarea” de care zicea mama să mă țin nu s-a lipit de mine. Dar am rămas cu HTML-ul și fascinația pentru internet. Citește mai departe

Dovada că se poate

Ne combinăm la mărțișor?

Ne combinăm la mărțișor?

Mi se pare genială treaba asta cu “combinatul” la mărțișor. Ca să explic:

1. în ziua de azi apar tot mai multe firme mici, oameni care-și fac afaceri din pasiuni, așa cum fac eu cu Tribul.

2. firmele astea mici sunt la început de drum, se chinuie să iasă la suprafață. ce-i fain la ele este că nu caută să fie pline de clienți, nu vor cantități incredibile – vor o clientelă fidelă căreia să-i ofere calitate.

3. firmele mici nu au bani prea mulți pentru publicitate, dar sunt dispuse să lucreze cot la cot cu alte branduri mici, la fel de pasionate.

1+2+3 = hai să încurajăm firmele mici să-și unească forțele ca să găsească clienți noi, să se promoveze reciproc și totodată să împartă costurile.

… de aici treaba cu “Ne combinăm la mărțișor?”, pentru care trebuie să-l felicit pe Mark, idee de nota zece. Citește mai departe

Dovada că se poate

Facem o discotecă mobilă?

Am luat autobuzul greșit, dar s-a terminat cu bine...

80 de oameni, un autobuz, 3 grade celsius, doi DJ, un șofer și câteva opriri – asta a fost ideea nebună a celor de la ENEL “City of Enery Tour 2014” și eu am fost în autobuz.

Ce am învățăt?

1. avem parte de “artă urbană” în București, dar trebuie să știm s-o găsim, căci îi ascunsă.

2. există șoferi RATB de treabă

3. dacă aș avea un autobuz mi-aș deschide o discotecă mobilă – ar avea succes garantat. :)

Dovada că se poate

Scăpați-mă de ultimele 20 de cărți, vă rog!

Scăpați-mă de ultimele 20 de cărți, vă rog!

În 2013 reușeam să strâng bani ca să printez cartea la care muncisem în 300 de exemplare. 65 de oameni mi-au dat un total de 4.344 lei, deși visul meu era să strâng 2.000 lei. Chiar mi-era teamă că am cerut prea mult. Mi-era frică de faptul că nu se vor găsi destui oameni care să mă ajute.

A durat 24 de ore ca să ating cei 2.000 de lei. Nu-mi venea să cred.

Doi ani mai târziu, azi, 2015, cele 300 de exemplare au “dispărut”. Sunt la oameni. Exemplarele virtuale se dau jos din magazinul Apple gratuit – wow, am 130 de “note” și nota finală este 4.5/5 steluțe – WOW! – (cartea e încă în top 10 românia alături de Kamasutra și Biblie) și prin site-ul Motivonti​. Cartea a fost downloadată de peste 10 mii de ori.

Uneori mă trezesc cu câte un e-mail sau cu câte un SMS de “mulțumire” care-mi face pielea de găină. Oameni, te miri de unde, îmi găsesc cartea pe internet, o citesc și apoi îmi scriu. Cu mulți chiar m-am văzut la o cafea, la cererea lor. E o plăcere. E o bucurie. E inexplicabil sentimentul de împlinire.

În casă mai am doar o carte. Un exemplar. L-am ținut pentru mine.
Citește mai departe

Dovada că se poate

Am luat autobuzul greșit, dar s-a terminat cu bine…

Am luat autobuzul greșit, dar s-a terminat cu bine...

Există zile în care nu folosesc bicicleta din varii motive și atunci merg cu taxiul sau metroul. Extrem de rar folosesc RATB-ul, în mare parte pentru că nu le știu rutele. Așa că atunci când, în cele din urmă, ajung la mila unui RATB se întâmplă și ciudățenii.

Zilele trecute eram cu Andrei prin centru și trebuia să luam un autobuz spre casă. Căutase el pe aplicația lui minune de pe telefon stația din care urma să luam autobuzul necesar. Mi-a spus și care-i numărul autobuzului și chiar și câte stații avem de mers. Mi-a zis și câte grade Celsius sunt în autobuzul pe care trebuia să-l luam – e încredibil unde a ajuns tehnologia din ziua de azi.

Cu toate astea, cumva, am ajuns să urcăm într-un autobuz din care se auzea muzică puternică și care n-avea niciun număr – înăuntru am dat de Gojira și Planet H. Inițial am zis că-i o farsă sau ceva… Citește mai departe

Dovada că se poate

Un evreu cântă Moș Crăciun cu plete dalbe – șoc, dar fără groază!

Un evreu cântă Moș Crăciun cu plete dalbe - șoc, dar fără groază!

Nu ascund și n-am ascuns niciodată faptul că am o bancă preferată – și aia este ING Bank. Mereu îmi rezolvă problemele repede, mereu răspund la telefon, mereu au fost de treabă!

Ei bine, am aflat că au lansat chiar acum un proiect fain: vor să facă Cel Mai Mare Colind!

Concret – ce înseamnă cel mai mare colind? Vor lua toate videourile în care se cântă cele trei strofe din Moș Crăciun și le vor contopi. Dar nu asta m-a motivat să cânt și să mă filmez. Pentru fiecare video în care cineva cântă “Moș Crăciun”, ING Bank va dona o pereche de ghetuțe.

La ora la care scriu sunt înscrise doar 273 de video-uri. Urmează perechea numărul 274 datorită videoului meu în care cânt “Moș Crăciun” cu sora mea mai mică, Eden, acompaniați de o chitară tare-dezacordată. Citește mai departe

Dovada că se poate

Apucați-vă de un sport electronic până nu-i prea târziu!

Apucați-vă de un sport electronic până nu-i prea târziu!

Pe Arena Națională din București există 55 de mii de locuri – dar nu se ocupă toate. Recordul este de 53 de mii de locuri vândute în 2012. Mult, puțin, nu știu… Dar pot să compar lejer ce se întâmplă pe Arena Națională cu ce s-a întâmplat în acest weekend în București la Sala Polivalentă – mai exact la evenimentul DreamHack.

Au fost prezenti peste 25 de mii de oameni.

A existat o creștere de 25% în vânzarea biletelor față de evenimentul din aprilie 2014 – toate biletele au fost e-p-u-i-z-a-t-e.

Au fost 314 jurnaliști acreditați la eveniment și la fața locului au fost cel puțin 285 de device-uri de gaming (PC-uri, laptopuri și console). Citește mai departe

Dovada că se poate

Mă gândesc să mă fac grădinar

Grădinar

Grădinar – sursă

Acum 3 ani, când am pornit Tribul, afacerea mea de curierat pe bicicletă, am avut nevoie doar de o bicicletă și un rucsac. Ah, și de un site! Număr de telefon aveam deja – numărul meu personal. Îl pusesem pe site și așteptam în fiecare zi comenzi. Telefonul suna cam o dată pe zi.

N-aveam nici acte. Persoanele fizice pentru care livram nu-mi cereau chitanță. Îmi dădeau 10 lei să le duc plicurile și le duceam. În timpul liber eram pe la instituțiile statului – încercam să mă fac PFA. N-o să uit niciodată cum mi s-a zis că nu pot să-mi fac “PFA ca curier” dacă nu am carnet de conducere, așa cum prevede legea! Chiar dacă le-am zis că vreau să fac curierat pe bicicletă. Haha!

Anii au trecut și azi curierii de la Tribul livrează pe bicicletele lor. Pentru că bicicleta ta e cea mai bună, e cea pe care o cunoști, e cea pe care te simți cel mai bine.

Urmăresc mai multe companii de curierat pe bicicletă din Statele Unite și anunțurile lor mereu sună așa: “Angajăm curier – trebuie să ai bicicletă, rucsac, mobil cu internet.” – ei nu-ti dau nimic altceva în afară de … livrări, de lucru. Tu vii cu totul “de acasă”. Citește mai departe

Dovada că se poate

London Calling – I’ll be a bicycle messenger in UK for a week with your help!

London Calling - I'll be a bicycle messenger in UK for a week with your help!

I don’t usually write in english, but I’m doing it now hoping that I’ll find some guys and girls from London which are passionate about cycling. Or who know guys and girls from London that would be interested in some cool handmade and up-cycled cyclist products.

Story goes like this: in 2010 I wanted to create the first bicycle messengers company in Bucharest, capital city of Romania. There were some guys delivering on bicycles, but not like the ones I saw in London – the guys here were slow and seemed very poor and not-so-professional. I saw some videos on YouTube with cycle messenger in NYC and London and that was what I wanted – a community of fast motherfuckers!

One day I saw this guy on the streets of Bucharest – he looked like a courier from those videos I saw on YouTube. Later I found out his name was Bogdan and he was trying to grow a small business born from his passion for design. He was planning on designing and actually making up-cycled products for cyclist-enthusiasts in Bucharest. Citește mai departe

Dovada că se poate

Subcarpați, The Wailers de România

aaaa

Bean MC la fEAST – sursă: Radu Ceucă

Zilele trecute am luat avionul din București spre Londra ca să prind un concert de-al unei trupe pe care am văzut-o live deja de destule ori prin România și pe ale cărei piese le visez noaptea și le știu pe dinafară. Și trebuie să menționez că eu nu-s un mare fan al concertelor sau al festivalurilor muzicale – în general.

Dar în Londra, la ultima zi de fEAST (primul festival românesc de muzică din Londra și probabil și Marea Britanie), am vrut neapărat să ajung nu ca să ascult iar piesele Subcarpați sau ca să-i văd iar pe Bean, Vali, AFO și Mădălina pe scenă – deși, recunosc, mereu îmi face plăcere sa-i văd acolo… – ci ca să văd oamenii din sală, oamenii (românii, în mare parte) ce aveau să dea între 20 și 25 de lire (110-130 de lei) ca să-i vadă live.

Uite, adevărul este că n-am fost niciodată în Londra și încă din liceu îmi cert prietenii pentru simplul fapt că au plecat la facultate prin Marea Britanie – sunt un mare “susținător” al statului în România, al schimbării României și mereu am crezut că “plecarea” este, într-un fel, calea ușoară. Noroc că prietenii din liceu nu s-au supărat prea tare și m-au cazat la ei zilele astea, cât să prind concertul. Citește mai departe